| |
 REGIMUL ARTELOR ȘI MUNIȚIILOR |
|
Matei FLORIAN | audio și n-am cuvinte
Tăticul cool
* Beck, Modern Guilt, XL, 2008.
În definitiv, dacă "Smells Like Teen Spirit" a pulverizat într-o clipă voioșia kitsch, pletele coafate și gelul enorm al anilor 80, era normal ca diferiți domni și doamne să se trezească peste noapte ca să-și cînte deopotrivă nefericirea regăsită. În contextul ăsta al angoasei oneste, în care Thom Yorke se proclama "Creep", iar Meredith Brooks nici mai mult, nici mai puțin decît o "Bitch", soarta, compoziția, versurile și MTV-ul au făcut ca lui Beck Hansen să-i revină rolul de "Loser". La prima vedere, era greu să nu-l crezi pe băiatul slab, blond, amuzant și apatic pe cuvînt. În acea goană nebună după adjectivul care să urmeze afirmației "Im a...", Beck s-a înșurubat de minune în conștiința semenilor săi cu stilul nepretențios de a aduce rap-ul și country-ul laolaltă într-un soi de bășcălie senină, cochetă și fără urmări. Sigur și lejer, suficient de inteligent încît să-și confecționeze o aură cool din blazarea sa, Beck a refuzat celebritatea acelei apariții episodice, a ridicat miza și, spre mirarea tuturor, a scos la iveală unul dintre cele mai aclamate albume ale anilor 90, Odelay. Pentru cei specializați cu insectarele muzicale, devenise, probabil, limpede că oricît de simpatic ar fi fost Beck, bonomia excentrică, jongleria nonșalantă, inteligența piezișă și seriozitatea hîtră nu puteau fi doar simple nuanțe ale ideii de "loser". Înainte de a fi devenit un maestru al combinațiilor energizante, un chimist trăsnit care amestecă într-o doară rap, blues, funk, country, rock, ritmuri exotice, electro, progresive sau orice îi vine la îndemînă în căutarea bunei-dispoziții, Beck s-a lepădat de imaginea sa de profet timid al împărăției cool și, înveșmîntat în talmeș-balmeșul pestriț al sonorităților sale, s-a arătat în toată splendoarea sa de maestru inegalabil. Din amvonul acesta eclectic, predicile sale joviale de pe Odelay au fost estompate de calmul aparent de pe Mutations, au anunțat funk-ul postmodern, dificil și luminat electric de pe Midnite Vultures, ca să se liniștească cu meditațiile sobre, melancolice și plutitor-folk-iste de pe Sea Change. După ce a îmblînzit din nou legiunea de sonorități vrăjmașe, le-a strîns laolaltă și le-a dat un nume, Guero, domnul Hansen s-a avîntat, la un an distanță, pe meleagurile unui hip-hop hibrid și introspectiv, cu desăvîrșire electric, vag apocaliptic și amenințător, albumul din 2007, The Information. Cum anii 2000 au cunoscut o inflație teribilă de formații cool periculos de asemănătoare cu snobismul, Beck a ajuns să se retragă la adăpostul unei științe, astăzi, mai degrabă trecute cu vederea: muzica. Un lucru e sigur, tocmai din anii în care melodia "Loser" era urmată de botezul Odelay pentru ca lumea (dar în special critica muzicală) să-l urmeze pe marele maestru: în ciuda bizareriei de multe ori forțate, Beck a fost atent să construiască un edificiu care să dureze. Efervescența sa sclipitoare, de multe ori greu de urmărit, dacă nu dificilă de-a dreptul, a fost livrată împreună cu substanța sigură a armoniilor gîndite. Or, după ce imaginea, harnașamentul fistichiu, refrenul obsedant sau sunetele ocazional excentrice au început să acapareze piața muzicală, portretul care îl înfățișează pe Beck drept un tătic înțelept, conservator și pretențios începe să devină o realitate. Conștient, poate, că la capitolul acesta de imagine sonoră, dexteritatea sa începe să apună, americanul se refugiază pe Modern Guilt într-o seriozitate curată, care sacrifică spectacolul garantat de odinioară, pentru o linie mai calmă și mai așezată. Fără a se aventura în teritorii ciudate, Modern Guilt, ca și The Information de altfel, se lasă descoperit încet, prin degustări repetate. Cu trimiteri la Tom Waits, Pink Floyd sau Sonic Youth și cu un aport de luat în seamă al producătorului Danger Mouse, care învăluie uneori chichițele electrice cu o aromă discretă de Gnarls Barkley, Beck rămîne însă inconfundabil. Este, poate, cel mai consistent lucru cu care americanul își poate contracara discipolii mai mult sau mai puțin declarați. Și s-ar putea, la fel de bine, ca în posibila plictiseală care însoțește acest album matur, poetic și îngrijorat să se ascundă răspunsul cool al unui maestru indiscutabil.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
