| |
 ...DIN POLUL PLUS |
|
Anca MANOLESCU
Fundamentaliștii și Textul
Fundamentalistul religios pare a fi un ins pozitivist și totodată fantast. Potrivit cercetătorilor faptului religios, mișcările fundamentaliste consideră îndeobște că textul sacru de la care se revendică este explicit, univoc, "exact" în totalitatea lui precum un ansamblu de formule, că el nu are decît un singur strat de semnificație, evident pentru oricine, de necontestat și de necercetat, ci doar de aplicat în toate situațiile vieții individuale și comunitare. Cuvîntul divin ar fi complet redat de litera Textului, la fel de transparent ca un algoritm. E de la sine înțeles că această atitudine constituie ea însăși o interpretare, una care respinge sau diminuează comentariile și toată hermeneutica tradiției religioase "gazdă", pentru a li se substitui în mod brutal și exclusivist. Pe deasupra, liderii fundamentaliști culeg ei înșiși ce le convine din Text, din trecutul și din mărturiile tradiției respective pentru a produce un discurs ideologic monolit, prezentat drept "adevăratul sistem al credinței" și drept regulă pentru o viață perfect reglată în toate amănuntele, ca un robot. Fundamentalistul e așadar un "pragmatic". Pe de o parte, vede în Biblie sau Coran un set de instrucțiuni comportamentale. Pe de altă parte, folosește Textul pentru a-și înveli în prestigiul lui aspirațiile politice. S-a remarcat, în treacăt fie spus, că atitudinea fundamentalistă este și o reacție - pe același nivel - față de o anumită critică istorico-filologică modernă care, investigînd textul sacru, îl reduce pe acesta la diferite surse, filiații și versiuni, minînd astfel ideea de Text ca întreg, cu autoritate revelată. Critici reductivi și fundamentaliști religioși se bat pentru corpul literal al Textului ca pentru un trup al cărui suflu nu-i interesează.
Fundamentaliștii invocă apocalipse pe care ei pretind că le anunță și le gestionează.
Or, chiar pozitivismul său face din fundamentalist un fantast. Pentru el, planul existenței concrete - fie ea dezvoltare socio-istorică a comunității ori literă a Textului - se lipește direct, ca un afiș, pe planul transcendent, anexîndu-l în fond pe cel din urmă. De aceea, fundamentaliștii invocă așa ușor apocalipse pe care ei pretind că le anunță și le gestionează, de aceea nu pregetă să atribuie caracter ceresc teritoriilor pe care vor să le controleze, de aceea se declară, încă de pe acum, locuitori și portari ai împărăției cerurilor.
Dar textul sacru nu se refuză oare el însuși, prin chiar alcătuirea lui, unei lecturi univoce, plane, literale, de tip rețetă comportamentală? Cele două Testamente și Coranul - pentru a rămîne în cadrul monoteismelor - sînt alcătuiri caleidoscopice, în care narațiunile fondatoare și cele istorice, cuvintele profetice și cele normative, apoftegmele sapiențiale, poemul, imnul, pilda și rugăciunea sînt tot atîtea "suprafețe" care oglindesc în mod diferit întregul misterios al logosului divin. Textul însuși are strategii prin care îndeamnă să nu fie citit pe un singur nivel. Sînt în el narațiuni duble ale aceluiași eveniment, paradoxuri, situații uimitoare dacă nu scandaloase, contradicții, reluări și trimiteri de la un pasaj la altul. Acestea, pe lîngă alte procedee de discurs, sînt semne, "mărci" puse în Text pentru a-l avertiza pe cititor că nu are de a face cu un discurs liniar, a cărui logică se desfășoară previzibil, confortabil, pe un singur nivel de înțelegere.
Mai mult decît atît, există în fiecare Testament locuri esențiale care declară intenția globală a textului: el vizează să fie scris pe "tablele de carne ale inimilor" - puse în opoziție cu "inimile împietrite" - (Ieremia 31, 33; II Corinteni 3, 3), tot așa cum Coranul, "Cartea care se aseamănă și se repetă" vizează să "înmoaie inimile pentru amintirea/prezența lui Dumnezeu" (39, 23). Textul este conceput ca un organism cu multe niveluri - între care există corespondențe evidente ori subtile, repetiții semnificative, articulări diverse care pot scoate la lumină jerbe de semnificații -, un organism menit să facă priză pe centrul cel mai lăuntric al omului și să-și dezvolte, pornind din acest centru, sensurile nesfîrșite.
Un asemenea tip de text - "viu" în sine și destinat să se grefeze în adîncul unei ființe pentru a rodi acolo - nu stă doar la rădăcinile religioase ale tradiției europene, ci și la rădăcinile ei filozofice. Platon își alcătuiește și el dialogurile în așa fel încît să interzică lectura liniară, să semnifice prin aluzii, prin apropieri între pasaje, prin confruntarea unor modele diferite, arătînd la tot pasul că adevărul căutat nu "stă în cuvinte", în explicitul lor. El obligă aproape cititorul, spun diverși comentatori, ca pătrunzînd prin meandrele textului și prin "ochiurile" lui special construite, să afle singur sensul, să îl (re)descopere în dialog cu dialogurile platoniciene. În Phaidros 275d-277a, Socrate vorbește despre o "cuvîntare vie", despre un "logos însuflețit". Există, spune el, discursuri plane cărora "dacă le pui o întrebare, vrînd să te lămurești asupra unei afirmații, ele nu îți răspund decît un singur lucru, mereu același". Dar există alt tip de cuvîntare, "cea care însoțită de știință, este scrisă în sufletul omului ce prinde învățătură", o cuvîntare vie căci "e în stare să se apere singură și știe în fața cui trebuie să vorbească și a cui să tacă". După care folosește pentru un asemenea discurs metafora seminței. Cel care face cuvîntări "însuflețite" și pune sămînța cuvîntului său într-un suflet pregătit "se va bucura văzînd gingașele răsaduri". Discursul "viu" este fertilizant și mobilizator (în el "se află avînt"), suscită sensuri noi în mintea interpretului, răspunsuri bogate, multiple, pe diferite linii de semnificație. În Republica 434e-435a se enunță o altă tehnică prin care textul să-și dea seva nereductibilă la literă. E vorba despre "frecarea" între două modele (individul și cetatea) sau două pasaje, astfel încît sensul "să strălucească, de parcă ar izbucni focul, din două lemne frecate între ele". "Dialogurile lui Platon" - spunea undeva Rémi Brague - "sînt tocmai această «frecare»".
În mod similar procedează hermeneutica, în religiile monoteiste, cînd alătură pasaje aflate în secțiuni diferite ale textului, cînd le confruntă și le luminează unul prin celălalt, cerînd Cărții să se interpreteze astfel pe sine. Medievalii foloseau termenul de ruminatio, "rumegare" a Textului interiorizat în intelect și în inimă pentru a-i extrage sensurile, pentru a te hrăni din ele, pentru a trăi în aria logosului divin. În plus, toate trei tradițiile afirmă că Textul e de interpretat după mai multe niveluri de sens. În orizontul comentariilor lui Origen, teologia creștină afirmă patru niveluri ale textului: literal, alegoric, moral, anagogic. Diferențierea între litera și spiritul textului sacru are ca reper biblic pe Sfîntul Pavel și ca reper istoric interpretările lui Philon din Alexandria. De la cel din urmă ea a fost continuată și exploatată atît de creștinismul patristic și medieval, cît și de islam, unde existența celor patru sensuri are girul prestigios al lui Alî, ginerele Profetului și primul imam.
Există așadar o remarcabilă concordanță în a considera Textul ca fiind dotat cu niște "dimensiuni" intrinsece, oferite drept direcții ale interpretării. Fără hermeneutică, Textul rămîne "închis", rămîne un spațiu inaccesibil și neonorat. În introducerea Omiliilor la Exod, Origen solicită abilitatea de a pătrunde în acest loc închis în literă și de a-l desfășura efectiv prin comentariu. Pentru el, arta hermeneutului ține de "agricultură", are sarcina să dezvolte semințele de sens depuse în substraturile inaparente ale textului: "fie ca Domnul să-mi acorde arta culturii spirituale... un singur cuvînt al Textului poate fi dezvoltat în lung și în lat... cu toate acestea ne este peste putință nouă să-l explicăm și vouă să-l înțelegeți pe de-a-ntregul... fie să ne asiste, deci, Cuvîntul lui Dumnezeu și el să fie călăuza cuvîntului nostru". Comentariul face parte din condiția vie a textului.
Departe de a fi o operație facultativă, o aventură riscantă ori blamabilă, comentariul face parte așadar din condiția vie a textului. Cu o formulă a lui André Scrima: "textul suscită comentariul; comentariul re-suscită textul". O tradiție din mediul cabalistic pretinde că Tora se adresează mereu cercetătorului îndemnîndu-l: "Scrutează-mă, realizează-ți interpretarea", că "fiecare literă conține forțe care nu așteaptă decît să fie descătușate de către om".
Or, în privința atitudinii față de Text, mentalitatea fundamentalistă se află în contradicție cu ea însăși. Pe de o parte, ea cere sus și tare întoarcerea la textele fundamentale ale tradiției și le invocă pe acestea la tot pasul. Dar ea tratează Textul ca pe o entitate plană, cu o unică dimensiune, cu o unică interpretare, față de care tot restul viu al Textului e interzis. Analizînd tipul de discurs fundamentalist, Mohammed Arkoun (Ouvertures sur lIslam, 1989) arată că "întreaga manipulare semantică și discursivă a textelor e cu totul subordonată unei finalități ideologice, cu excluderea tuturor procedurilor științifice tradiționale (sintaxă, semantică, retorică, istorie, teologie, filozofie), pe care era necesar să le stăpînească doctorii Legii". Campionii "fundamentelor credinței" se raportează la Text pe o linie exterioară - ideologică -, superficială, dacă nu ambiguă și străină în raport cu condiția Textului. Și nu doar disciplinele tradiționale sînt demise în ce privește abordarea lui. Este interzis chiar dialogul între un text viu și inima intelectuală a credinciosului. Sensul este impus din afară de ideologii mișcării și are statutul unei amenințări în fața căreia conștiința trebuie să se plece ori, mai degrabă, să amuțească. Fundamentalismul se așază ca un ecran dur între adîncul Textului și adîncul sufletului, interzicîndu-le comunicarea.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
