| |
 ...DIN POLUL PLUS |
|
Mirel BĂNICĂ
Sala Timpul, Muzeul Țăranului Român
În memoria Doamnei Irina Nicolau, omul unui timp aparte
Timpul sărbătorilor
Pe masa ce domină centrul sălii Timpul sînt expuse mai multe perne mici, brodate de mînă. August, cu Sfînta Marie Mare, o pernă brodată cu legume, fructe, soare mult. Noiembrie, cu Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril. Filipii de iarnă. Kitsch-ul unor obiecte mărunte, neînsemnate (brăduți de plastic și cabane de lemn minuscule gen "Suvenir de la Sovata", lebădă de plastic) este pus la treabă și integrat în curgerea frumoasă a timpului sărbătorilor. De altfel, aceasta este una dintre marile întrebări deschise cu care este provocat vizitatorul acestei săli pas comme les autres din MȚR: kitsch-ul este o invenție a modernilor, a citadinilor însetați de confort mic burghez? Lumea lor, a țăranilor, cea care mai există acum doar la muzeu, cum reușea oare de îmblînzea firesc kitsch-ul, fie el și sub forma unor lebede de plastic aduse de la tîrgul Moșilor? Transcriu citatele de pe pereți pe un carnet mototolit din rucsac, la lumina slabă din interiorul acestei săli mici, boltite, ciudate. Ce am fi noi fără sărbători? Din ce să se tragă puterea noastră? ș...ț Faci o casă și se trece, faci o haină și se trece, toate se trec. În cealaltă lume lucrurile stau mult, nu se trec. E într-un fel mereu. ș...ț Există mai multe feluri de timp: super-timpul sărbătorii, tic-tac-ul timpului cotidian, non-timpul penitenciarelor, suspendarea timpului în momente de trecere, timpul memoriei, ieșirea din timp. Dar poate cea mai bună definiție a sărbătorii este dată de rîndurile de mai jos, ce duc cu gîndul spre anii copilăriei și spre calendarele ortodoxe lipite pe pereții bucătăriei bunicilor și aromele inegalabile ce veneau de acolo, în opoziție cu non-sărbătorile rituale ce le-au luat locul, numite vacanțe. Anul cu sărbători - ca un șirag de mărgele, albe și negre, mici și mari. Unele miros a sarmale și a friptură de miel. Anul fără sărbători este făcut din scame. Există și grămăjoare de scame roz ce înseamnă vacanță.
La baza zidului acestei camere cei care au conceput-o au pictat un fel de frescă, asemănătoare cu cele din bisericile ortodoxe. Fructe, mulți struguri, păsări, pocale, oameni de zăpadă. Totul suprapus pe patru straturi de culoare, asemănătoare cu patru straturi de memorie. Albastru la bază, galben, roșu și verde. Tot aici sînt pictați mai mulți lupi și lupani. Guri deschise, coada în vînt, urlet înghețat. Tabloul general este extrem de cinetic, aproape că induce un sentiment de teamă și frică. Este vorba de filipii de iarnă - îmi spune supraveghetoarea sălii - cei care protejau gospodăriile țărănești iarna de atacurile lupilor. Lupii albi și negri mișcîndu-se haotic pe acel perete par a devora un timp de care nimeni nu mai are nevoie. În micuța sală întunecoasă a timpului și a poveștilor intră Clara și Eliza, două fetițe cu vîrsta de trei și șase ani. Extrem de drăgălașe, îmbrăcate luxos și cu gust, însoțite de un tată grijuliu de circa treizeci de ani, genul bancher branché sau director de agenție de publicitate. O întreb pe Eliza la ce se gîndește ea cînd vede lupii aceia negri mișcîndu-se pe perete. Răspunsul nu se lasă așteptat: "Lupii vor să atacheze lumea și să o mănînce". Tăticul cel branșat la modă și grijuliu părăsește sala împreună cu cele două fetițe spunîndu-le cu delicatețe cum se conjugă verbul "a ataca". În spațiul de demarcație între partea dedicată timpului sărbătorilor și timpul istoric, este desenat un fel de cadran solar primitiv din care putem vedea și înțelege că timpul cotidian și arhaic, al țăranilor, era infinit mai complex și plin de nuanțe decît al nostru. Astfel, între miazănoapte și dimineață mai există încă trei timpi intermediari. Dinspre ziuă - cînd se înmoaie întunericul, mijitul de ziuă - se deschide cerul la răsărit și zorile - se arată roșeață pe cer. O mare diferență între ei și timpul nostru nocturn, marcat de finalul unui film american de serie B și zgomotul enervant și repetitiv al ceasului deșteptător cu cifre roșii și electronice.
Timpul istoric
Privirea este confiscată de cămașa cusută de Păuna din Novaci, județul Groj, în 1868, cu ocazia vizitei Regelui Carol I în satul ei. În anul 1912 a fost expusă cu fală și la expoziția de artă națională de la București, în plin avînt de construire a unei mitologii naționale românești. Un mic bilet ce însoțește acest exponat ne spune că însăși tînăra și frumoasa Regină Maria a vrut să o cumpere, dar înflorata cămașă nu a fost de vînzare. "În anul 1999 ea a fost donată Muzeului" - ni se spune la sfîrșit. De la cămașa Păunei din Novaci privirea sare la un citat profetic al lui Lévy-Strauss: "Aranjăm istoria în felul în care primitivii aranjează miturile: o manipulare arbitrară pentru a inventa o singură viziune a Universului". Pe un perete din lemn sînt lipite imagini decupate din cartea lui Dumitru Almaș, Povestiri istorice. Stilul edulcorat al desenelor devenite "culte" ale lui Valentin Tănase ajută, într-o manieră neașteptată și extraordinară, la înțelegerea construcției unei istorii naționale, liniare și fără surprize, niciodată pusă la îndoială; o istorie al cărei scop principal era forjarea unor buni și loiali cetățeni, care să creadă cu adevărat că trăiesc în cea mai bună, dar și cea mai încercată de istorie dintre țările lumii și ale Europei. Începînd cu Decebal și Traian, trecînd prin curtea lui Neagoe Basarab și sfîrșind cu revoluționarii de la 1848, desenele sînt însoțite de inscripții din "cartea timpului" școlarilor scrise pe simple bucățele de bandă scotch de hîrtie. Efectul asupra privitorului este covîrșitor prin claritatea și simplitatea sa didactică. Cronologia evenimentelor naționale ia sfîrșit cu anul 1989 și începutul "perioadei de tranziție", semn ce indică importanța pe care Revoluția a avut-o la începutul anilor 1990. Iar peste toată această alcătuire este suprapus prin colaj arborele genealogic al lui Ion Ghica, prinț de Samos și scriitor, 1816-1897.
Timpul obiectelor
Colții timpului mușcă adînc din obiectele din jurul nostru, iar noi ne dăm seama de acest lucru abia cînd le vedem expuse într-un muzeu... Multe obiecte uzate, sumane, cămăși, marame, atinse de o uzură "normală", dacă putem utiliza acest cuvînt, uzura vieții de fiecare zi. Plus două fotografii, asemănătoare cu cele ce se găseau altădată în saloanele bunicilor noștri. Putem vedea trei țărani care pozează în ziua cînd merg la tîrg, la oraș, sprijinindu-se pe jumătate mîndri, pe jumătate stînjeniți în umbrele de recuzită. O familie de țărani ce pune la uscat pe iarba înaltă o bucată uriașă de pînză albă, proaspăt scoasă din teascuri. Iar privirea tot călătorește pînă ajunge la cel mai ciudat obiect dintre toate cele expuse în sală. Este vorba de un "lin" - un obiect scobit într-un trunchi puternic de stejar, semănînd puternic cu o luntre monoxilă, dar și cu un sicriu deschis. Carnea vegetală zdrențuită a lemnului impresionează. Iar cei ce au conceput sala Timpul o știu prea bine, fapt ce se întrevede în explicația fidel însoțitoare a obiectului. "Acesta este un obiect total. Poți să trăiești în el, poți să mori în el: pat, sicriu, barcă..." Ce ar mai fi oare de spus atunci cînd nu mai este nimic de spus despre această încăpere - metaforă a timpului? Ocnițele în care sînt desenate lumînări. Stilul căutat-naiv al tuturor inscripțiilor (de altfel, o caracteristică a întregului muzeu), dar cu un impact vizual atît de puternic. Plafonul jos, din pînză de in, ce parcă adaugă o presiune suplimentară asupra vizitatorului, întregind însă sensul întreg al expoziției. Ușa albastră (bănuiesc că e vorba de o remiză de serviciu a administrației muzeului) pe care s-a scris cu cerneală neagră: Dincolo de ușă nu mai există timp.
Un fel de concluzie
Această sală a MȚR este un loc memorial al unui timp ce nu ne mai aparține, pentru că l-am pierdut, nu mai trăim în el nici noi, citadinii, nici tristele resturi ale țăranului român, branșat și la paharul de vodcă ieftină, dar și la manele TV. Este o colecție de resturi de timp, tot ceea ce mai subzistă într-o conștiință comemorativă, muzeală, dintr-un trecut care nu ne mai spune nimic. Așa cum spunea Pierre Nora, tot ceea ce numim astăzi memorie nu este altceva decît dispariția sa în "focul istoriei" și al uitării și - îmi permit să adaug în acest caz precis - al modernizării haotice și pierderii complete a ruralității.
Pe de altă parte, nimic nu este mai dificil decît să faci un elogiu al uitării, al dispariției. Memoria, timpul și uitarea se găsesc în același raport ca și viața și moartea. Uitarea este o forță vie a memoriei. Dacă timpul încremenit în sala Timpul nu ar fi murit și dispărut dintre noi, am mai fi putut noi oare asuma modernitatea, cu toate cele bune și rele ale sale? Orice vizitator inteligent și cu simțul observației ce vizitează această extraordinară sală a MȚR se simte puțin ca Ulise. Întoarcerea lui Ulise în Ithaca este doar geografică, nu și temporală. De fapt, el nu mai poate intra într-un timp pe care l-a pierdut pe vecie, deoarece povestea lui nu se mai poate reînnoda niciodată. Pentru el, ca și pentru vizitator, ceea ce Irina Nicolau și echipa ei au scris cu cerneală neagră pe ușa albastră sună ca o sentință, condamnare, dar și speranță.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
