| |
 LA CENTRU ȘI LA MARGINE |
|
Radu COSAȘU | din vieața unui extremist de centru
Cine-i băiatul ăsta extraordinar?
Brando scrîșnea, călca rău și angoasat, James Dean scîncea sfîșietor, între strigăte bruște și tulburi. ëntre aceste două prototipuri care definesc nopțile junelui-prim american în criza postbelică, Newman aducea ipoteza de lucru și farmecul jocului prelungit pînă la amiază, cu bună știință, din ring pînă în preerie, de pe cal la ruletă, de pe bicicletă pe tren, doar-doar va mai exista puțin și amurgul va mai întîrzia. Pofta lui de viață era pe măsura chipului său frumos. Curajul său era integru ca lumina ochilor săi albaștri.
Un bărbat plăcut care se juca perpetuu, fără revolte deplasate, fără copilării mituitoare, fără nimic morbid, cu îndrăzneala sentimentelor inteligente, evitînd demagogia inocenței, dar și martirajul caligrafic. Lumea nu-i cădea pe cap, dar nici el nu accepta, cu una cu două, să-i cadă capul, în cacialmalele și galopurile sorții. ën mijlocul confuziei generale - din care nu avea cum să se sustragă, căci era un hombre nu un Batman - tipul lui avea particularitatea de a ține capul sus, bine pus pe umeri, convins că cine nu a înțeles minunea asta, de a ține capul pe umeri în conjunctura eternei confuzii, nu a priceput situația și atunci nu mai are de ce să se joace cu el, de ce să mai invite fete pe bicicletă, cîntîndu-le la ureche că plouă și e frumos să pedalezi pe ploaie, cînd moartea e pe urmele tale, cravașată de necunoscuți cărora, însă, e fairplay să le recunoști tenacitatea cu care vor să te înhațe.
În fond, cinematografic, la Newman superbă era mișcarea. Sînt o mie și unul de gesturi ale lui care ar merita arătate cu degetul și povestite cu schițele bunilor scriitori americani crescuți în jurul ringurilor, al meselor de biliard, al cartierelor bogate în gunoaie și în îngeri cu fețe murdare:
cum numără el banii mai niciodată puși în portofel,
cum filează cărțile înainte de un plus sau de un pas perfid,
cum fuge după fata care i-a plăcut dintr-o ochire,
cum îi cumpără - în planul doi al scenei - chewing-gum în stația metroului,
cum se uită cînd sfidează vagabonzii mai înalți și superiorii mai scunzi decît el,
cum precipită situațiile jenante,
cum îl încearcă nostalgia unui trai lenevos după care sucește gîtul acestei nostalgii,
cum tremură și se scutură la orice atingere cu megalomanii ("mila nu e un sentiment profesionist"!)
cum intră, hăituit și zgribulit, în camera unui prieten, cerîndu-i bani și haine,
dar, mai ales, cît de exact și de patetic pot sta pe el hainele ponosite, mereu strîmte în umeri, și cît de bine se simte în ele.
Și, mai presus de această gestică fabuloasă - cum trece el strada (asta m-a izbit de cînd l-am văzut prima oară în Rocky Graziano!) Dacă se admite ideea lui Stendhal conform căreia geniul unei femei se întrevede în felul cum trece strada - și eu cred că așa e, oricît încercăm să ocolim cu privirea acest adevăr - atunci presupun că se poate accepta și părerea asta cam deșuchiată că geniul unui actor apare cam tot așa, din felul
cum dă colțul, la dreapta, căutînd însetat și nervos, o înghețată,
cum pășește, grăbit, cu mîinile în buzunare, adus puțin din spate, cu o secretă importanță, cu o stranie preocupare, tăind parcă într-o sticlă invizibilă, cu un diamant numai de el știut, conturul unui destin.
Există în Butch Kassidy și Sundance Kid o scenă esențială, condensînd întregul film, mult mai profundă decît celebra plimbare pe bicicletă după care au lăcrimat toate fetele și eu alături de ele: Butch și Kid privind tăcuți, fără orgoliu, munții înalți, văile, cîmpia pustie, știind bine că sînt urmăriți, simțind că totul e gata sau, cum se spune în poker, că "sîntem mici"... Pînă se lasă noaptea, pînă apar luminile călăreților lui Lord Baltimore, indianul, sau ai lui Joe Fostier, cel mai dur om al legii, sau ai cui altuia? Ca de obicei, ei se consultă:
- Ce crezi? Cine or fi? - Nu știu... - Cine sînt băieții ăștia extraordinari?
E și murmurul meu, cu Newman pe urmele mele.
La închiderea ediției:
"Dacă m-ați fi întrebat acum 30 de ani cum ar trebui să arate, în versiunea mea, bărbatul ideal, v-aș fi spus fără să clipesc: ca Paul Newman." (Adriana Babeți în Cotidianul, 2 octombrie 2008)
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
