| |
 TEMA SĂPTĂMÎNII |
|
O lume intelectuală cu e-uri dialog epistolar Paul CERNAT - Alex. Leo ȘERBAN
Paul Cernat a declanșat o polemică (prin articolul intitulat "Puncte din oficiu pentru literatura română tînără") cu toți aceia - (tineri) scriitori și cronicari, deopotrivă - care consideră capodopera ceva "desuet"; i-au răspuns Daniel Cristea-Enache (în România literară), Alexandru Matei (în România liberă), Costi Rogozanu (pe blogul său de la Cotidianul) și Bogdan-Alexandru Stănescu (în Suplimentul de cultură)...
Paul Cernat "O lume intelectuală cu e-uri"
Dragă Paul,
Am citit cu încîntare răspunsul dat "criticilor tăi" în polemica despre proza tînără; la-nceput am avut mici temeri, mă gîndeam că "hidra" are prea multe capete și că nu vei putea răspunde convingător la toate acuzațiile -, dar nu: ai făcut-o, din punctul meu de vedere, triumfător (ca să rămînem în registrul metaforei cu hidra...). Am însă o veste proastă pentru tine (pe care o știi și tu): nu îi vei convinge pe cei care te-au criticat!
Dar nu acesta este scopul acestui dialog. Lucrul peste care mi se pare că ai trecut oarecum prea ușor este această întrebare capitală: cum poate exista valoare în absența ierarhiilor? Atunci cînd decretezi (cum fac "criticii tăi") că nu ne mai trebuie capodopere - ba chiar că nici scriitorii înșiși nu se mai gîndesc să le scrie, c-așa-i "Zeitgeist"-ul! -, nu arunci, oare, la coș rațiunea însăși de a fi a Literaturii? (Observă că folosesc majuscula; o fac intenționat.)
Asta, o dată. Apoi: uitătura ironic-postmodernă spre capodopere și autorii lor nu știu cît e de relevantă pentru operele respective, dar știu că ne definește într-un mod deloc flatant - drept privitori chiorîș la strugurii acri. S-a ajuns, după mine, la o enormitate: capodoperele trecutului sînt privite cu oarece condescendență, "contextualizate" & relativizate pentru că noi, cei de acum, nu mai avem feeling pentru ele... Iar asta pare OK! Bun, știm cu toții că orice operă trece prin testul prezentului; dar realizăm, uneori, cît de decadent a devenit acest prezent? Cît de mici, noi, în comparație cu geniile pe care le ironizăm? Faptul că sîntem încă în viață nu ne face mai deștepți (cum par să creadă tot felul de vestale teroriste de pe bloguri...)
În fine, ultima chestiune: scrii, vorbim, polemizăm în numele unui umanism și al unor valori pe care le considerăm valabile pentru toată lumea... Dar dacă (așa cum susține B.-A. Stănescu, citîndu-l pe Steiner) nu mai este așa? Dacă generațiile viitoare - crescute cu fast-literatură, hedoniste și superficiale - vor scuipa, pur și simplu, acolo unde cei de azi doar pun teancuri de maculatură deasupra, acoperind capodoperele? Ce lume va fi aceea, care nu doar că nu va mai scrie capodopere, dar nici măcar nu va fi interesată de cele deja scrise? Tot ce-mi doresc e să nu o mai prind.
Dragă Leo,
Primo. Evident că ideea de ierarhie (nu mă refer la topuri!) e respinsă laolaltă cu ideea de universalitate a valorilor tari, metafizice. Prin definiție și etimologie (axios-, axiologie etc.), ierarhia și valoarea sînt inseparabile. Evident, nu de valoarea de întrebuințare sau de valoarea de schimb e vorba aici. Dar, deși valoarea estetică e cea mai slabă dintre cele tari, postmodernitatea ne sugerează că și aici discriminări gen "sus" vs "jos", "cult" vs "popular" sînt absolutiste, reacționare și periculos-antidemocratice, transferînd insidios, prin determinism ideologic, criteriile socialului în planul artisticului. Și ne mai învață că valorile sînt relative la context și negociabile, fără a explica însă care sînt regulile acestei negocieri. Ce mă fac dacă negociez valoarea lui Dostoievski cu X de pe blogul terorista.ro, care știi ce zice? "Nu citesc Dostoievski pt. că am răsfoit la raft Frații Karamazov și numele personajelor mi s-au părut nașpa." Nu-i o glumă... Cînd reduci arta la divertisment și o cobori, din lene, la nivelul tău, mai e cum mai e, dar să-i mai și pretinzi să rămînă acolo...
Prin definiție, critica judecă, discerne și ierarhizează valorile. Dacă n-o face, nu e critică. Iar eu unul cred că valoarea estetică - nu esteticul! - e universalizabilă și nereductibilă la context (istoric, geografic, cultural) sau la eventualele determinări extraliterare, de clasă, gender sau mai știu eu ce. Nu mi-am propus să-i conving pe "criticii mei", nu sînt așa naiv. Am încercat doar să-i conving pe ceilalți cititori că lucrurile nu stau chiar așa cum spun respectivii critici. M-a amuzat observația lui Bogdan-Alexandru Stănescu potrivit căreia, spre deosebire de bătrînul și moderatul "clasicizant" George Steiner, eu, ca june om al postmodernității, era de așteptat să fiu mai racordat la Zeitgeist și mai puțin apocaliptic. Dacă înțeleg bine, racordarea cu pricina înseamnă să te integrezi voios în ceea ce ți se spune că e acest Zeitgeist: hedonism pragmatic, minimalism, divertisment generalizat, aplatizare "democratică". Altceva afirmam eu acolo: un autor cu personalitate nu se subordonează, conformist, Zeitgeist-ului, îl depășește, ba uneori îi rezistă critic, deși trăiește în interiorul lui și nu-l ignoră. Numai minorii simt nevoia gregară de a fi în gașcă, în rînd cu anturajul. Dar dacă tot îl invocăm pe Steiner, de ce îl uităm pe fostul structuralist Todorov, cu diatribele lui recente despre declinul literaturii? Cît despre "Zeitgeist"-ofilii care aruncă la coș, cum spui, rațiunea de-a fi a Literaturii, pentru ei lucrurile sînt simple: literatura e ceva care gravitează între polul "marfă" (divertisment) și polul "meserie" (tehnică, scriitură, artificiu postmodernist).
Secundo. N-am vrut să neg valoarea scriitorilor noștri buni de nouă sau încă nouă generație, am vrut doar să atrag atenția că, judecați cu ocaua culturii înalte de altădată (din anii cînd cultura înaltă chiar conta pentru iubitorii de umanioare), prozatorii autohtoni sînt, cu cîteva excepții, cam ușurei, tot mai ușurei cu cît scădem sub 35 de ani, și că pentru ei folosim de regulă ocaua mică. Nu am făcut decît să reamintesc faptul că și scriitorii mai noi, și tinerii sau încă tinerii care ne canonim cu critica de întîmpinare sîntem niște pigmei în raport cu "operele canonice pe care le ironizăm". E cazul să recunoaștem asta cu liminară modestie și să ne resemnăm că, date fiind Zeitgeist-ul, epistema, sistemul de învățămînt, locul literaturii în societate ș.cl., Literatura nu mai e posibilă - la noi și aiurea - decît pe stoc. Marile utopii moderne, marile narațiuni de legitimare produc, fie și prin ricoșeu, opere literare pe măsură. Și cum nu e rezonabil și dezirabil să le regretăm pe cele dintîi, n-are rost să ne așteptăm la resurecția celorlalte. Bun, vei spune, rămîne să ne mulțumim cu ce avem în muzee și în biblioteci. Dar nici așa nu-i bine, după unii. Căci una e să recunoști că Literatura nu mai e posibilă, alta e să afirmi "că e preferabilă literatura fără majusculă", cealaltă să se ducă naibii, că destul ne-a chinuit. Îngrijorător mi se pare faptul că asistăm la un fenomen mai general de refuz al "capodoperelor trecutului" de către cititorii cei mai tineri, ca și cum n-ar avea ce învăța de la ele. Văd în asta un refuz sistematic al valorilor mature de dragul celor "minore", o blocare într-un infantilism post-traumatic la care merită să reflectăm.
Tertio. Logica prezenteiștilor e pur biologistă. Potrivit ei, ceea ce este vechi și canonizat e mort, mumificat sau îmbătrînit și expirat, doar prezentul prospectiv poate fi considerat viu, proaspăt și deci rulz. OK. Povestea cu strugurii acri e de înțeles la scriitori, iar publicul consumă ce-i place. Mai grav mi se pare faptul că și unii critici încep să nu mai dea mulți bani pe ideea de tradiție umanistă și de capodoperă, din adeziune conformistă la gustul "publicului larg" sau la idiosincraziile avangardei și ca să nu rămînă pe margine, pierduți în interpretare, în timp ce divertismentul e-n toi.
Ce lume intelectuală va fi aceea neinteresată de capodoperele trecutului? O lume "intelectuală" cu e-uri. Nici eu n-aș vrea să o prind. Dar dacă o prind totuși, nu-mi rămîne decît să mă-nchid în bibliotecă.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
