| |
 ...DIN POLUL PLUS |
|
Teodor BACONSKY | turn înclinat
Con-damnări
Știm despre ereziile creștine exact ce ne-a transmis Biserica "noastră", indiferent de confesiunea căreia îi aparținem. Din precauție politicește corectă, respectivele "devieri" se scriu, azi, între ghilimele. Nu se face (și nici nu se poate) să mai trimiți oameni pe rug... Pe de altă parte, majoritatea publicului cultivat ignoră - cu excepția rarilor specialiști - cînd și unde au apărut ereziile, cît au durat, de ce au dispărut sau ce urme au lăsat în memoria grupurilor religioase pe care le-au tulburat.
Tratez aici, din nou, un subiect pe cît de incitant, pe atît de marginal, în pofida valorii sale euristice. Și notez din capul locului faptul că "ereziarhii" - adică fondatorii de doctrine greșite - nu "începeau" nimic. Prea puțini dintre ei au născocit o eroare dogmatică ex nihilo. Cei mai mulți preluau străvechi ezoterisme sau reconfigurau tradiții fragmentate. Acești anarhiști ai teologiei credeau că restabilesc adevărul, nicidecum că îl deformează. Se străduiau să reformeze societatea creștină a vremii lor. Aveau bune intenții, talent organizatoric, forță persuasivă, daruri oratorice și capacitatea de a reuni prozeliți. Cum să te implici într-o minciună trăită ca atare? Ce rațiuni eficiente poate avea impostura conștientă și programatică? Îmi pun aceste întrebări doar pentru a sugera că, în realitate, istoria ereziilor nu e simplă oglindire negativă a magisteriului ecleziastic declarat ortodox. Dacă ești credincios, firește că nu-i poți simpatiza pe rătăcitorii de minți inocente, căci "vai de acela prin care vine sminteala...". Însă nu-i poți nici condamna, în locul Dreptului Judecător. Singurul capabil să le asigure o destinație eshatologică fără apel. La începutul mileniului III, după atîtea războaie religioase, simțim cumva obligația (sau doar curiozitatea) intelectuală de a reconstitui istoria ereziilor cu o brumă de simpatie. Ce să înțelegi dintr-un fenomen atîta vreme cît îl anulezi moral, înaintea oricărei străduințe hermeneutice? De ce să nu-i regăsești pe eretici dincolo de unanimitatea unei memorii damnate?
Michel Theron a reușit un atare exercițiu de reabilitare (și analiză obiectivă) publicînd, mai demult, un Petit lexique des érésies chrétiennes (Paris, Albin Michel, 2005). Ce floră și ce faună... Nomenclatorul cuprinde vedete - precum iconoclaștii, care au sfîșiat unitatea Bizanțului timp de un secol și jumătate - alături de figuri complet exotice. Iată, bunăoară, puseul democratic al isochriștilor, sectă origeniană ai cărei adepți susțineau că, datorită vieții curate pe care au dus-o, apostolii și sfinții vor fi, la Învierea obștească, egalii lui Christos. Generozitate pseudo-profetică? Exagerare blasfematorie? Recitiți, pentru a cîntări ipoteza, texte biblice precum acelea din Ioan 1,12 și 10, 37-38; sau Isaia 41,23... Și, pe urmă: ce facem cu învățătura ortodoxă despre theosis? Nu cumva Sinodul ecumenic de la Constantinopol (553) i-a anatemizat pe isochriști doar pentru ca Învățătorul (mort pe cruce) să le poată conferi mandatarilor Săi - membri ai clerului bizantin - o putere spirituală exclusivă?
Inventarul lui Theron e luxuriant și poematic: petro-brusieni, metamorfiști, aftarto-docheți, apolinariști, artemonieni, basculari, eutihieni, flagelanți, bogomili, calixtini, sabelieni, tropiști, infralapsari, donatiști, ebioniți, novațieni... Gîndiți-vă, de pildă, la bieții "condormanți", apăruți în Germania secolului al XVI-lea: dumnealor au fost repudiați pentru promiscuitatea de a dormi împreună (cum dormire), bărbați și femei, deși nimeni n-a probat vreodată acuzația... Poate că erau, în linia amorului curtenesc, reluat în cercurile așa-numiților "fratricelles", simpli abonați ai continenței verificate sub presiunea imediată a ispitei! Greu de tranșat... Oricum ar fi, studiul ereziilor din trecut oferă un bun prilej de smerenie. Întîi, pentru că practica religioasă a fiecăruia e variabil heterodoxă. Apoi, pentru că pretenția dreptei credințe ne umflă, zadarnic, iluzia propriilor virtuți.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
