| |
 MASS COMEDIA |
|
Trăiască ecranocrația! - hiperinterviu cu hiperfilozoful Gilles LIPOVETSKY -
În secolul XXI totul este hiper: modernitatea e hipermodernitate; consumul e hiperconsum; individualismul a devenit hiperindividualism; iar cinemaul - ați ghicit - e hipercinema! Conceptele și paradigmele se schimbă hiperrapid. Iată cîteva definiții și situări indispensabile pentru acum.
În ce relație este hipermodernitatea cu modernitatea și postmodernitatea?
La sfîrșitul anilor 70, în Europa și în Statele Unite ale Americii se vorbea despre postmodernitate; eu însumi am folosit acest concept. Postmodernitatea presupune, pe de o parte, uzura avangardei concomitent cu scăderea credibilității perspectivelor revoluționare și, pe de altă parte, o societate care funcționează într-o logică a prezentului: consumerismul, divertismentul, televiziunea. Această societate centrată pe timpul prezent e postmodernă, căci modernismul era o societate revoluționară care privea spre viitor. Postmodernitatea a fost un termen la modă. Însă mi-am dat seama că acest concept nu mai acoperea întru totul realitatea în care trăiam. Există trei principii fundamentale ale modernității: tehno-știința, piața liberă, democrația și drepturile omului. Aceste trei principii au devenit planetare; ele structurează funcționarea lumii contemporane. Altfel spus, ceea ce modernitatea a inventat în Europa se generalizează acum, ba chiar a devenit un principiu organizator al lumii contemporane. Iată de ce cred că trebuie să vorbim nu de postmodernitate, ci de hipermodernitate. Adică de o exacerbare a principiilor fundamentale, congenitale, ale modernității.
După modernitate a urmat postmodernitatea, iar acum trăim, spuneți dumneavoastră, într-o eră a hipermodernității. Care sînt tendințele pentru generația următoare? Ce urmează după acest hiper?
Hipermodernitatea poate căpăta reliefuri și figuri diferite. Să ne gîndim, de pildă, la consumerism. Trăim într-o societate hiperconsumeristă, însă - după cum știți - folosirea excesivă a resurselor are efecte devastatoare asupra mediului înconjurător. Va trebui să inventăm tehnologii curate, ecologice, va trebui să producem mai multă energie regenerabilă. Rămînem în hiperconsumerism, dar vom căuta un echilibru planetar. Eu cred că există un hipercompatibil cu dezvoltarea durabilă.
Care e regimul culturii în această logică a hiperconsumului?
E o radicală schimbare a paradigmei. În tradiția modernă, în secolul al XIX-lea, cultura se situa într-o logică opusă economiei: avangardiștii disprețuiau succesul, banii, și tot ce ține de sfera comercială. Acest regim a dispărut. Astăzi, cultura a devenit un instrument al economiei; astăzi există manageri culturali; astăzi se vorbește despre capitalism cultural; cei care lucrează acum în domeniul cultural nu mai disprețuiesc banii și nici succesul. Dimpotrivă. Uitați-vă la arta contemporană! Uitați-vă la Damien Hirst, care vinde obiecte culturale pe sume gigantice! Gata cu modernitatea. Gata cu avangarda. În hipermodernitate, cultura a devenit o piață enormă. Știați că producțiile audiovizuale constituie primul post de export pentru SUA? Industria audiovizuală produce mai mulți bani decît Boeing, mai mulți bani decît toată industria aeronautică. Muzeele sînt făcute ca să atragă turiști, pentru a valoriza o țară. Muzeele au devenit mărci. Guggenheim e cel mai bun exemplu în acest sens. Dar și Luvru se exportă la Abu Dhabi. Pe de altă parte, producțiile comerciale, de orice fel, sînt din ce în ce mai conectate la lumea artelor: produsele de larg consum sînt proiectate (și) de designeri, și sînt promovate cu ajutorul unor departamente de creație, prin agenții de publicitate. Cultura nu mai este exterioară lumii globale, ci participă la această lume.
Și asta ce semnificație are pentru noi? Sîntem mai cultivați?
Amatorii devin consumatori. E o primă schimbare de statut. Dar să nu fim naivi. Toate politicile de "democratizare a culturii" sînt un eșec. Altfel spus, sînt mereu aceiași cei care merg la teatru, la operă, cei care vizitează muzee, cei care citesc etc. S-au făcut numeroase eforturi pentru a atrage masele spre producțiile culturale. Cu politici de ofertă nu faci nimic. Pe de altă parte, grație mass-media există o creștere a nivelului de așteptări și de exigență al publicului din partea instituțiilor de artă. Oamenii vor să vadă din ce în ce mai mult, ascultă muzică, văd filme. Există o exigență a calității. Cultura a devenit un indicator de măsurare a calității vieții. Dar și un element de consum. Cultura, în sensul nobil al termenului, nu trebuie lichidată, școala nu trebuie să joace pe cartea consumului, școala trebuie să ne învețe să nu fim doar simpli consumatori. Cultura trebuie să dea sens vieții, să permită oamenilor să nu fie doar cumpărători ai unor produse de marcă, să-i ajute să găsească și un alt ideal, dincolo de consum.
În Ecranul global vorbiți despre lumea contemporană, care e din ce în ce mai dominată de ecrane. Ce semnificație are această multiplicare a ecranelor?
Nu sîntem decît la început... Există două ecrane: ecranul-informație și ecranul-divertisment. Multă vreme, singurul ecran era cel de cinema. Astăzi computerul e omniprezent. Pe computer, utilizatorul e activ; la cinema, spectatorul e contemplativ. Pe computer, utilizatorul caută informația sau creează mesaje. În lumea ecranelor sîntem într-o lume a hiper-abundenței. Și trebuie să ne găsim repere. Rolul școlii este, și aici, hotărîtor. Ecranul permite oamenilor un acces nelimitat la informații. Fără informația de bază, fără cultură, această informație nu folosește la nimic.
Pînă la urmă, în această ecranocrație sîntem mai bine informați sau mai prost informați?
Sîntem cu siguranță mai bine informați pentru că informația e mai diversă. Aici, la București, aveți nenumărate posturi de televiziune locale și puteți urmări TV5, CNN etc. Dar nu ajunge. Cred că ecranul e necesar, dar nu suficient. Eu vorbesc în carte despre ecranul asistat. Trebuie să-i ajutăm pe oameni să se raporteze la ecran, să le oferim mijloacele de a înțelege ce văd. Școala trebuie să ofere cultură generală, repere, criterii, să ne învețe să ne distanțăm față de ce vedem.
Și producția cinematografică a crescut. Vedem mai multe filme?
Eu vorbesc în carte de hipercinema. Astăzi, toată lumea înregistrează sunete, fotografiază, filmează, scrie și poate difuza toate acestea în cele mai variate formate. Dincolo de aspectul narcisiac, e și un imens elan al filmului: niciodată producția de imagini nu a fost atît de mare. Pe YouTube sînt postate zilnic mii și mii de filme. Hiperindividualismul nu înseamnă doar să fii consumator. Oamenii nu se mai mulțumesc doar cu privitul, ei produc și difuzează imagini. Consumul va crește, dar va crește și producția. Vedem din ce în ce mai multe filme, dar din ce în ce mai puțin cinema.
Gilles Lipovetsky este filozof și sociolog, profesor la Universitatea din Grenoble, membru al Conseil dAnalyse de la Société.
a hiperconsemnat Matei MARTIN
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
