| |
 LA FAȚA LOCULUI |
|
Mihail NEAMȚU
Revelion multicultural
În seara de Revelion am fost invitat de un cuplu studențesc din Ann Arbor pentru o gustare frugală, înainte ca gongul să bată. O discuție multiculturală purtată undeva în vecinătatea campusului putea părea o ofertă promițătoare. Alături de gazde, la masă erau invitate Alima, o arabistă irakiană atrasă de teme recente în antropologia migrației; Rachel, o tînără americană, interesată de impactul lui Pușkin asupra literaturii ebraice contemporane; în sfîrșit, Sonia, o doamnă din Suedia cu preocupări în zona poeziei americane. Prezențe agreabile, fine și educate, afiliate într-un fel sau altul la anumite programe culturale ale universității. Nu era un mister pentru mine faptul că științele umane se predau la University of Michigan dintr-o perspectivă angajat progresistă. Între paradigma Marx și modelul Eliade de studiere a religiei, bunăoară, autorul Capitalului se bucură în continuare de prestigiu, reverență și chiar pietate. Conversația s-a închegat interesant pentru primele treizeci de minute, ajungînd să discutăm între altele, dar nu fără un surîs condescendent, semnificația circumciziei în iudaism, "semnul legămîntului", legătura cu noțiunea de identitate etnică și cu sexualitatea masculină ("sămînța bărbătească"). Coincidența face, le-am spus gazdelor, ca la 1 ianuarie calendarul Bisericii răsăritene să celebreze "Numele lui Iisus", la opt zile după Nașterea Domnului și deci tăierea împrejur... Chiar și din perspectivă seculară, mi s-a părut un exemplu puternic de transfer semantic: dinspre fixația anatomică sărbătoarea se mută către esența doxologiei, unde repetiția sfîntului Nume capătă un rol decisiv.
Revenind însă la tema sexualitate, Rachel deschide primul subiect controversat. Dezgustată de bigotismul familiei sale iudaic-ortodoxe, tînăra studentă PhD decide să atace, fără prea multe precauții bibliografice, intoleranța "mult mai gravă" a creștinismului (în raport cu iudaismul și islamul) față de homosexualitate. Chiar dacă exegeza talmudică a Torei și jurisprudența aplicată de rabinii contemporani sînt drastice (recomandînd flagelarea), iar sharia islamică condamnă unilateral sodomia (după cum ne arată pedepsele publice din Arabia Saudită contemporană), totuși, creștinismul e mai vinovat decît celelalte monoteisme: Paul din Tarsus a abolit legea și, în acest fel, n-a pus o limită superioară față de exigența judecății. Ascult stupefiat, înțeleg subtextul personal al acestei angoase și caut, oarecum inofensiv, să fac trimitere la cîteva cărți neutre, dar esențiale pe acest subiect: Peter Brown - a cărui nouă ediție din The Body and Society tocmai a apărut - spune altceva. Referințele erudite sugerează însă un elitism emfatic. Dă prost să indici complexități interminabile. Caut să mă refer la pasajul nou-testamentar despre iertarea acordată de Iisus femeii păcătoase? E probabil apocrifă. Încerc să spun ceva despre monumentele de blîndețe terapeutică și inteligență pastorală din Pateric? Apophthegmata patrum nu ține. Compasiunea lui Avva Sisoe e doar un biet exemplu marginal.
De ce? Pentru că, în fond, creștinismul este violent nu doar cu minoritățile, ci cu toate popoarele umanității. Ceea ce oamenii lui Lenin, Stalin sau Ana Pauker și propagandiștii PCR din anii 1950 n-au reușit să demonstreze cu "Biblia veselă" în fața burgheziei și a țărănimii, li se livrează ca dogmă studenților dintr-o universitate excepțională din America de Nord: cursul scurt din care rezultă o singură concluzie (citez literal, cu martori): "Christianity is the most murderous religion on earth". Cînd Rachel enunță acest adevăr irefutabil, aproape nimeni la masă nu schițează umbra unei stupori de tip intelectual (dacă nu jena, la nivel personal). În fond - credeam eu - postmodernismul promitea că veacul esențialismelor a trecut și că generalizările totalizante sau meta-narațiunile gălăgioase sînt suspectate de violență. Ei bine, predica specialistei în Pușkin impunea "un fapt indisputabil" ca o revelație. Fraza a fost repetată ca o mantră pe tot parcursul serii: "Creștinismul a fost și este cea mai criminală religie de pe pămînt". Se presupunea, la acest stadiu al conversației, că trebuia doar să zîmbesc și să-mi beau vinul mai departe. "An undisputed fact"! Mai precis, "an obvious historical truth" sprijinit de un "large scholarly consensus". În plus, politeismele sînt înclinate, prin sincretism și absența sintezelor doctrinare, către mai multă toleranță. Dacă eram un african zulu, cu oricîte prejudecăți față de medicina hipocratică, aș fi fost tratat probabil regește. (Îmi trece pentru o clipă prin minte gîndul că la Pitești sau Aiud, cerberii reeducării ar fi fost bucuroși să audă jumătate din aceste mărturisiri făcute astăzi, sub presiunea modei, de fericiții cetățeni ai lumii libere.)
Sîntem așadar în toiul discuției. Încerc în zadar să sugerez că, astfel formulată, toată discuția e lipsită de sens. Wittgenstein ne-ar fi interzis să punem întrebarea: "care religie de pe pămînt e cea mai criminală?". Lipsește referentul. Violența e greu cuantificabilă. Factual, ne lipsesc toate datele exacte despre crimele ascunse. Doar Dumnezeu are statistica tuturor cadavrelor ascunse în măruntaiele pămîntului. Admit, firește, toate aberațiile istorice - de la războaiele fratricide între greci și latini, pînă la lașitățile ierarhiei ecleziastice din timpul pogromurilor antisemite din Rusia. Dar, mă grăbesc să adaug, trebuie să distingem între trădătorii unei cauze și martirii acesteia. Maria Skobțova și Edith Stein s-au sacrificat pentru a salva cîteva suflete din infernul nazist, murind libere de orice frică la Ravensbrück sau Auschwitz. Siluan Atonitul plîngea pentru fiecare frunză zdrobită, trăind o apocalipsă interioară din pricina Războiului Al Doilea Mondial. Una este hagiografia creștină, alta - manipularea politică a Evangheliei. Inchiziția a fost, pînă la urmă, denunțată tot de creștini (cel mai cunoscut fiind Dostoievski). Galilei a fost reabilitat de savanții catolici. Autocritica este apoi o componentă esențială a practicii spirituale creștine. În sfîrșit, omuciderea rămîne un păcat strigător la cer condamnat fără echivoc de canoane.
În plus, aș vrea să spun, dar n-am cui, putem inversa întrebarea. Care istoric ne documentează cîte suflete a salvat creștinismul? Cîți tîlhari, oameni desfrînați, alcoolici, delincvenți, regi ai superbiei sau intelectuali aroganți au fost transformați, îmblînziți, umanizați și poate chiar îndumnezeiți de Vestea cea Bună? În ce contabilitate intră leprozeriile, așezămintele pentru bătrîni, banul văduvei, ajutorul acordat tinerilor studioși, secole la rînd? De ce uităm atît de repede istoria artei, liturghia frumuseții (icoanele, arhitectura, muzica sau pictura), istoria carității, universitățile deschise generos către medicină, drept sau metafizică?
Toate aceste argumente sînt "biased". De la Christopher Dawson pînă la Hans Urs von Balthasar, le utilizează numai creștinii. Vorbesc așadar tendențios. Vorbesc apoi prea mult, să parez trei-patru atacuri consecutive. N-am probitate, căci sînt implicat. Așa se face că, venind să întărească argumentele tinerei Rachel, arabista Alima se întreabă: "și totuși, de ce creștinii au făcut cel mai mult rău în istorie?". Răspunsul meu: "nu sînt de acord; dar și dacă ar fi adevărat, oare nu e pentru că exigențele Evangheliei (întoarce obrazul, iubește-ți dușmanul) frizează imposibilul?" Da, mi se spune, însă cîtă ipocrizie. "Nu e mai onest să ucizi (precum comuniștii) fără să pretinzi că ești inocent?" În sfîrșit, suedeza Sonia pare să ezite între două direcții: are un tată pastor protestant, dintr-o ramură istorică a creștinismului anti-catolic (luteranismul); pe de altă parte, știe că papalitatea însăși a denunțat în ultimele decenii erorile istorice ale creștinismului occidental. Pînă la urmă, balanța înclină spre o scurtă autoflagelare verbală.
Creștinismul a fost "a pretty nasty business.". Sigur, textele fondatoare au aparența unei intenții benigne. Dar, retrospectiv, nu poți să nu te întrebi: au greșit oare romanii răstignind pe cruce acel israelitean din Nazaret, cu pretenții morale nemăsurate? Cum să le ceri oamenilor desăvîrșirea cînd știi foarte bine că asta va produce o rețetă perfectă pentru ipocrizie? Pînă la urmă, islamicii radicali sînt mult mai cinstiți: vorbesc despre sabie și o folosesc pe față, la lumina zilei. Creștinii, în schimb, merită aprioric dezavuați pentru imoralitate și inconsistență. Nu contează a fi libertatea de gîndire și creativitatea intelectuală reclamată de separația domeniilor între Cezar și Dumnezeu (domeniul teologiei politice); nu importă ce a spus Sf. Augustin despre războiul just, "nu se pune" nici teoria lui Toma dAquino despre limitele guvernării - toate sînt excursuri prețioase pentru care, într-o noapte de Revelion cel puțin, nu există răgazul cuvenit. Adevărul global trebuie să triumfe și, mai presus de orice, inocularea cu sentimentul vinei. A fi creștin e o eroare apriorică - iată sentimentul indus, subtil, dar sistematic, ad nauseam. În fond, reprezentam și eu la masă cele trei mari calamități ale planetei: rasa albă, creștinismul ucigaș și europenitatea colonială...
La capătul acestui răzbel de vreo două ceasuri, m-am simțit, evident, dezarmat. Ce mod profetic de a începe anul 2009! Ar fi trebuit să știu că, venind la taifas, urma să fiu desemnat ca pierzător. Dacă ești cuminte și răbdător, afli nenorocirile aduse de toți înaintașii tăi; dacă spargi cheful, afli că tu în persoană ești un exemplu patetic de intoleranță. Faptul că m-am simțit ofensat uman și intelectual (ca simplu practicant, reprezentant al pravoslavnicilor răsăriteni, dar și în calitate de cercetător al istoriei creștinismului "by and large") a trecut, evident, drept o exagerare. Mai mult, neputînd sta pînă la capătul discuției, ridicîndu-mă politicos, dar ferm spre ușă, am dovedit intoleranța tradițional creștină.
Ești cu adevărat bun doar dacă ai opinii "mainstream". S-ar cuveni să încasezi setul de insulte într-un mod vesel, tonic, între un banc și alte două pahare. Nu poți însă ironiza șamanismul sau animismul tribal din Kazahstan sau Tanzania; nu poți discuta critic prozelitismul homosexual, excesul de retorică feministă sau erorile din "affirmative action"; nu poți chestiona pacifismul prosovietic din timpul Războiului Rece (aduci prea tare a McCarthy); dacă produci o vagă generalitate de ordin teoretic cu privire la islam, păcătuiești prin "orientalism" (iar ucenicii lui Edward Said te trec pe lista neagră - iertat să-mi fie rasismul lexical). Poți înjura creștinismul, poți disprețui orice imperiu european (de la Bizanț și Carolingieni pînă la Romanovi), merită să deconstruiești orice secol traversat de ucenicii lui Iisus - vei căpăta atunci o enormă popularitate.
Așa se năruie dialogul alterităților într-o universitate seculară unde anumite teme au devenit tabu, iar altele propun iconoclasmul deschis, în regim "perpetuum mobile". Cît eșec, totuși, într-un asemenea proiect educațional dacă oamenii ajung să discute la un nivel inferior conversației între lipovenii creștini (vechi-calendariști) și tătarii musulmani din Dobrogea? La ce bun ștaiful unui program doctoral cînd ajungi să debitezi cu atîta aplomb și calm pervers falsuri istorice pe care majoritatea le va accepta prin jocul ignoranței? Cît deșert duhovnicesc în acest lătrat insistent care, zi-noapte, te invită să-i disprețuiești pe Părinții fondatori (în fond, și George Washington a fost proprietar de sclavi!), să accepți legitimitatea arderii steagului american (scuipînd în treacăt pe conservatorismul textului Constituției), să vezi în creștinism "cea mai criminală religie din lume", să deconstruiești tot ceea ce înseamnă sfințenie, geniu sau eroism (utopii, ficțiuni, exploatare) - doar pentru ca "omul revoltat" să propună, pe fondul unei perfecte tabula rasa, agenda unei noi revoluții ("the change we believe in").
Simplificarea ideologic-agresivă atrage disprețul moral - ultima pecete a ignoranței. Căci dacă tot știm proporțiile absolute ale dezastrului istoric adus de creștinism, de ce ne-am pierde vremea studiindu-i textele fondatoare?
1 ianuarie 2009
Cu excepția numelor ficționalizate, toate datele din această povestire sînt reale.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
