| |
 REGIMUL ARTELOR ȘI MUNIȚIILOR |
|
Marius CHIVU | feedbook
12 + alcoolul
● Nasturi în lanul de porumb, Vlad Moldovan, Constantin Acosmei, Șerban Axinte, Cristina Ispas, Claudiu Komartin, Ștefan Manasia, Rareș Moldovan, Oana Cătălina Ninu, Alexandru Potcoavă, Monica Stănilă, Radu Vancu, v. leac, Editura Brumar, 2008.
Nasturi în lanul de porumb este un volum colectiv scris în Tabăra de creație de la Săvîrșin organizată de revista Arca și Uniunea Scriitorilor din Arad, tabără ajunsă, în luna septembrie a anului trecut, la ediția a doua. Cei doisprezece poeți sînt cu toții tineri și foarte tineri, Oana Cătălina Ninu (n. 1985) fiind mezina taberei, iar Constantin Acosmei (n. 1972), cel mai matur. În prefața volumului, Bogdan Crețu susține faptul că nu se poate vorbi de o coerență de grup, "douămiismul" sau "milenarismul" fiind etichete aplicate forțat, din inerție sau din comoditate, unor poeți cu personalități distincte, și conchide spunînd că "există o mare varietate în poezia contemporană". Mă tem că eseurile, dezbaterile de prin revistele culturale și, mai ales, antologiile au "clasicizat" deja numele generației 2000 care a intrat în panoramele și istoriile literare, mai mult, a fost asimilat culturii populare, dar, lăsînd această repetabilă fatalitate deoparte, să vedem cît de diferiți între ei sînt acești doisprezece poeți, printre cei mai titrați ai generației.
În "Tripon", Vlad Moldovan se definește drept "extrasensibil", poemele lui fiind un fel de exerciții de retragere și confesiune ale unui inadaptat inofensiv: "tehnicile mele nu se potrivesc / cu ale multor oameni. / Nu pot vorbi prea mult / pentru că mă hăpăie imensitatea / din ce în ce mai crudă". Sinceritatea discursului său neechivoc și cumva ceremonios este un atribut al discreției "singurătății meticuloase", deopotrivă sălbatice și sfioase, care își este sieși suficientă. Antiliric, Constantin Acosmei invocă tăcerea în chiar debutul unui sonet stîngaci (voluntar?) ca o versificație hip-hop ("Zeiță, taci! Mă zgîrie pe cortex, / Cînd cînți, fascicule de raze X. / Zadarnic mă pîndești cu ochi de linx - / Eu printre buze scot al limbii apex"), apoi scrie în proză niște "relatări" mizere din viața unui alcoolic, pentru ca în final să descrie peripețiile unei nopți de beție și apăsătoarea tăcere de dimineață a unui novice în fața prietenilor exersați într-ale alcoolului. Delirul violent de ospiciu din poemul "sublim, sublim" al lui Șerban Axinte ("eu sînt mîntuitorul; / prin crimă simți mai bine sufletul cald al aproapelui cum coboară mai jos de silueta desenată cu creta pe dușumea...") continuă cu o nevroză morbidă ca o descindere în infernul psihic al aproapelui. Poemele Cristinei Ispas sînt instantanee pansive ce mixează percepțiile obosite cu nostalgiile difuze și blazările feminine ("Aici e capătul indiferenței. De aici începe un fel de înțelepciune, / un fel de compromis"). Îndrăgostit și lipsit de bravada dantan, Claudiu Komartin se arată dispus la reconcilierea cu propriul trecut și cu sine ("...în mine totul este conflict / și realitatea îmi zugrăvește pe uși și ferestre / imagini letale, cioburi / din coșmarurile lui Goya"), dar e vorba doar de o ipostază intermediară, întrucît grupajul începe cu un poem de dragoste și sfîrșește cu un statement despre eutanasie. Ștefan Manasia frizează kitsch-ul oniric într-un text în care miticul luxuriant este scurtcircuitat de flash-uri autobiografic-urbane pentru ca în final să avem un fel de textualism de anticipație post-radioactivă: "«Columbia» își umpluse rezervoarele cu cerneluri; cerneală roșie consumată la ieșirea în vid și cerneluri verzi și oranj pregătite pentru a tatua trupul noii planete-gigant...". De la Rareș Moldovan am reținut fragmentul în proză cu povestea unei familii care locuiește pe un fost domeniu regal și a copiilor fascinați de castelul de pe insulă transformat în sanatoriu de ofițeri. Oana Cătălina Ninu scrie cîteva poeme de dragoste în care uzura sufletească prematură, dependența vicioasă și potențialul afectiv-estetic al suferinței în dragoste alternează tandrețea cu grotescul ("îmi lipesc burta goală de spatele tău și știu că aș putea / rămîne așa pînă la amorțire /.../ te iubesc / ca un șobolan care / își recunoaște conducta"). După un poem în care alcoolul este intrinsec poeziei, Alexandru Potcoavă evocă personaje și întîmplări din copilărie într-o serie de secvențe scurte ca niște anecdote candid-morbide: "cine a mai văzut cal verde și sîrb cuminte / au zis ei / așa că bunicul lui borko și-a vopsit calul / în verde a intrat cu el în birtul satului / și a zis voi". Dacă Monica Stănilă resimte înstrăinarea ca pe o alterare a simțurilor ("privirea noastră e mai largă / vedem totul și simțim puțin / ca două ciocănele frica ne bate în spate"), Radu Vancu dizolvă memoria în alcool într-un exercițiu de supraviețuire ("numai fără să gîndești se poate trăi", "fericit monstrul care-și poate privi amintirile / fără dezgust & ură"). Etilicul este amnioticul și anestezicul existenței, alcoolul este argument, rațiune și mîntuire ca într-o Moscova-Petușki versificată: "ficatul e incandescent, / gheenele lui lichefiază & dezintegrează / & purifică toate în focul veșnic...". În final, trecerea înspre alienarea tehnologică ("cu sentimentele blocate în mesageria vocală") și morbidul cotidian o face v. leac, al cărui poem intitulat "versurile de la ora 17" inventariază o suită tot mai familiară de drame umane celebrate mediatic.
Întorcîndu-mă la chestiunea varietății, cred că e vorba de o varietate relativă, diferențele fiind, în fond, minimale și nesemnificative. Toate aceste discursuri poetice sînt complementare, nicidecum conflictuale; nu se revendică de la tradiții diferite, nici nu inovează, retorica lor e comună, au același lexic, același imaginar. Cu excepțiile de rigoare, individualitățile acestor poeți sînt suficient de înrudite, experiențele lor de viață, preocupările tematice și modelele literare - în mod vizibil comune, pentru a nu insista, totuși, în ideea de "mare varietate". Fiind conștient de limitările unui astfel de volum colectiv de tabără în care fiecărui poet i-au revenit doar cîteva pagini, n-o să insist nici eu reproșînd nivelul modest al textelor sau o anume redundanță tematică. Nu pot să nu remarc însă, o dată în plus, faptul că prea mulți poeți scriu despre prea puține lucruri. De pildă, cred că ar fi folositor literaturii ca poeții să mai scrie și altceva decît "beau". M-am plictisit de tema alcoolului, poate cea mai supralicitată și, implicit, banalizată temă din poezia contemporană românească (s-ar putea face o antologie numai cu dedicațiile ce însoțesc poeziile cu beții). Mă încăpățînez să cred că n-avem o poezie de alcoolici și că, totuși, e inutil să scrii despre alcool cu asemenea obstinație după Bukowski și Erofeev sau, dacă vreți, după Lăcustă și Ioan Es. Pop.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
