| |
 ...DIN POLUL PLUS |
|
Religia creștină nu este făcută cu adevărat pentru modernitate – interviu cu Jean-Yves LACOSTE -
Filozof și teolog catolic francez, Jean-Yves Lacoste este profesor invitat la Universitatea din Chicago, life member la Clare Hall, Universitatea Cambridge. Cărți publicate: Note sur le temps. Essai sur les raisons de la mémoire et de l’espérance (1990), Experience et absolu. Questions disputées sur l’humanité de l’homme (1994), Le monde et l’absence d’oeuvre (2000), Présence et parousie (2006), La phénoménalité de Dieu (2008). Coeditor al Dictionnaire critique de théologie (2004).
În prezentarea dvs. pe Wikipedia sînteți numit un teolog postmodern. Ce părere aveți despre această paradigmă culturală?
Nu m-am dus niciodată să văd ce spune Wikipedia despre mine! Un lucru este sigur, eu însumi nu aș spune asta. În primul rînd, nu sînt sigur că modernitatea s-a încheiat: dacă nu o definim drept matematizarea realului și epoca tehnicii, să recunoaștem că se ține bine. Apoi, eu folosesc de obicei alte cuvinte pentru a vorbi despre ziua de astăzi, cuvinte care nu sînt sloganuri: nihilism, căci sîntem înconjurați de el; sfîrșitul metafizicii și al ontoteologiei. Din „postmodernitate“, așa cum o cunosc din cîteva texte, aș reține că ascunde o doză bună de „whishful thinking“. Vremurile moderne – dacă îmi permiteți – au devenit prea moderne pentru noi. Deseori ne-am dori să ieșim din ele. Drama este că cei ce cîntă „postmodernitatea“ vor să iasă prea repede din modernitate și se mulțumesc cu cîteva semne prevestitoare. Să mai adăugăm și că religia creștină nu este făcută cu adevărat pentru modernitate. S-a adaptat, desigur, fără să facă o dramă. Au existat încercări de a face teologia euharistiei să coincidă cu noile fizici (să ne gîndim la Descartes). S-au scris teologii more geometrico demonstratae. Dar s-a trăit și o tragedie, divorțul dintre teologie și spiritualitate. Nu am vreme aici să spun că acest divorț este fundamental modern și că el se află la rădăcina celor mai multe dintre necazurile noastre. În această chestiune, teologii postmoderni pe care îi cunosc sînt de aceeași părere cu mine. Aș fi, așadar, de acord să le fiu „simpatizant activ“ pentru cîteva clipe.
„Dacă filozofia și teologia au ceva în comun, acesta este faptul că ele constituie un efort de gîndire“
Cum vedeți raportul dintre filozofie și teologie?
Caut să îl văd și nu sînt sigur că îl văd foarte deslușit. De o bună bucată de timp mă călăuzește un concept, cel al „granițelor“. Noi avem tendința să gîndim în termeni de „limite“. De o parte s-ar găsi filozoficul, iar de cealaltă parte, teologicul. Filozofia ar fi capodopera omului, teologia ar fi primirea unui dar. Filozoful nu și-ar lua autoritatea decît de la rațiune, teologul nu ar avea altă autoritate decît cea pe care i-o încredințează Logosul divin. Dar este oare atît de sigur acest fapt? Cînd Kierkegaard și-a publicat Fărîmele filozofice, care vorbesc mai ales despre păcat, întrupare și mîntuire, de care parte a limitei se situează? Teologia trinitară a lui Hegel este teologie, filozofie, amîndouă deodată, ori nici una, nici alta? Am putea înmulți exemplele. De aici trag două învățături. Prima este că unele chestiuni filozofice nu sînt decît filozofice (să ne gîndim la o cercetare asupra ontologiei teoriei mulțimilor) și că anumite chestiuni teologice sînt lipsite de interes filozofic (problema hirotonirilor absolute, ca să menționăm un aspect minor în aparență, care nu capătă importanță decît într-o cercetare ecleziologică). A doua este aceea că ni se întîmplă să nu știm unde ne situăm, întrucît ne aflăm într-o zonă de frontieră. Etichetele pot, așadar, să înșele. Filozofie? Teologie? În numeroase cazuri răspunsul cel bun este, fără îndoială, refuzul de a răspunde. Și încă ceva. Dacă filozofia și teologia au ceva în comun, acesta este faptul că ele constituie un efort de gîndire. Nu e simplu să definim gîndirea. Limba germană ne sugerează că a gîndi – denken este apropiat de a mulțumi – danken. Sfîntul Augustin (care s-ar fi definit cu siguranță drept „filozof creștin“, dacă i s-ar fi pus întrebarea!) gîndea tot atît de mult predicînd, pe cît o făcea scriind tratate. Gîndea și vorbind cu Dumnezeu, ca în Confesiuni. Kierkegaard „gîndește“ în lucrările sale teoretice la fel de mult ca în Discursurile edificatoare. Heidegger socotea aceste discursuri ca fiind mai importante decît restul operei sale. Pe scurt: dacă între filozofie și teologie există o legătură rodnică, ea constă, poate, într-o vocație (și o aptitudine) pentru „a gîndi împreună“.
În cărțile dvs. îi comentați mult pe Husserl și Heidegger. Credeți că fenomenologia mai este încă o tradiție vie în Europa și în Statele Unite? Ce raporturi există între fenomenologie și teologia actuală?
Fenomenologia nu a încetat să fie vie și vivace din 1900 – anul în care Husserl și-a publicat Cercetările logice. Neavînd o ortodoxie, ea are șansa de a nu fi cunoscut niciodată fosilizarea. Și în loc să fie reprezentată de o școală, oricare ar fi ea, ea este prezentă în felurite moduri, care comportă atît o reluare a interesului pentru maeștrii lui Husserl, Brentano și Stumpf, cît și o dezbatere cu perioada post-fenomenologică a operei lui Heidegger. Acest lucru nu face din fenomenologie o filozofie dominantă, așa cum a fost dominantă filozofia analitică în lumea anglo-saxonă. Face din ea, ceea ce contează mai mult, o filozofie pe care este încă înțelept să o consultăm atunci cînd se pun întrebări însemnate. Și, pentru că sînt francez, îmi veți îngădui să adaug că Franța a jucat un rol major în istoria mișcării fenomenologice. Încă din 1930 în franceză se scrie despre Husserl (G. Gurvitch, Levinas). Din 1936 Heidegger este tradus în franceză. Emigrat în Statele Unite, A. Gurwitsch face cunoscute acolo analizele husserliene în sfera conștiinței. Astăzi, Levinas ori Michel Henry sînt studiați atît în lumea anglo-saxonă, cît și pe pămînt francez. Iar unul dintre prietenii mei a definit într-o zi franceza drept „cineva care transmite filozofia germană în Statele Unite“!
În schimb, legătura cu teologia nu se lasă expusă în mod simplu. Ea este veche: a început cu prietenia dintre Bultmann și Heidegger. În forma ei actuală, eu intuiesc că fenomenologia poate influența teologia întrucît ea (fenomenologia) se interesează de tot ceea ce îi apare conștiinței și oferă mijloacele pentru descrierea acelui lucru (sau, mai modest, pentru începerea descrierii) fără să facă o ruptură clară între filozofic și teologic. La fel ar sta lucrurile cu Heidegger, dar cu prudență. În 1930, el își ia rămas bun de la phainómenon așa cum îl definește Husserl pentru o gîndire a lui alèthéia (a adevărului ca neascundere). Acest „Heidegger 2“ (W. Richardson), pentru care adevărul ființei nu este adevărul lui Dumnezeu, i-a fascinat totuși pe teologi, chiar în ciuda lui însuși. Acest fapt are un motiv. O mare parte a filozofiei recente a gîndit și gîndește adevărul în termeni propoziționali („p este adevărat“). Heidegger îl gîndește altfel: ca dezvăluire. Nu îl gîndește ca revelație. Însă un teolog care va cunoaște apropierea și distanța ce unesc conceptele de dezvăluire și revelație va învăța mult de la Heidegger.
„Ziariștii, de fapt, se joacă de-a filozofii“
Care credeți că este locul filozofiei în cultura contemporană? Mai joacă ea un rol însemnat în dezbaterile publice?
Cultura noastră este, din păcate, o incultură. Acum cîțiva ani, un profesor de la Collège de France, la Paris, a încercat să creeze o catedră de istoria metafizicii pentru unul dintre prietenii mei. Spre surprinderea mea, tentativa a eșuat. Dar uluirea mi s-a risipit cînd un bun cunoscător al locurilor mi-a atras atenția asupra unei alunecări. Cînd Bergson a fost ales profesor la Collège de France, toți colegii săi (profesori de matematică, de biologie, de sanscrită…) știau că Bergson era cel mai bun filozof francez al generației sale. La începutul secolul XXI, în schimb, matematicianul este incapabil să distingă un ziarist de un filozof bun. Iar situația este dramatică. Ziariștii, de fapt, se joacă de-a filozofii. Dintr-odată filozofii se trezesc surghiuniți în rolul „specialistului“ (ceea ce sînt, desigur, dar fără a fi doar atît). Și sînt citiți de studenții lor, care nu au altă ambiție decît să devină, la rîndul lor, profesori de filozofie…
Soluția nu se află în mîinile filozofilor. S-ar afla în mîinile puterii politice – mai cu seamă în Franța, unde învățămîntul este controlat cu strictețe de către stat. E necesar ca tînăra generație să învețe să-i citească pe clasici sau să înghită un pic de matematică a mulțimilor? Pentru generația mea nu era o dilemă: noi îi citeam pe clasici – francezi, latini, greci, germani – și făceam și matematică (în ceea ce mă privește, preferam să-i citesc pe clasici). Astăzi, dimpotrivă, totul se petrece ca și cum ar trebui să se facă o alegere: ori studii care să ducă la cultură (în sensul grecesc al cuvîntului, la paideia), ori studii care duc la o meserie – scuze, vreau să zic la un „job“. Iar elevii urmează cuminte calea ce duce la un „job“. Hans Jonas își încheie Principiul Responsabilității spunînd că numai un „despot binevoitor“ ne-ar putea salva. Nu prea văd instaurîndu-se la noi despotismul. În schimb, văd puterea politică exercitată de analfabeți. Iar asta nu mă bucură. Cine îi va face pe politicienii noștri să priceapă că învățarea limbii grecești și a filozofiei ne ajută să trăim?
„Creștinismul nu mă interesează prea mult. Mă interesează Cristos; iar el este calea, adevărul și viața.“
Subliniați adesea dimensiunea liturgică a omului și întîietatea experienței religioase asupra oricărui discurs teologic. Cum armonizați liturgia și conceptul?
Mai întîi o precizare: conceptul de „experiență religioasă“ figurează printre primele pe care le critic, din simplul motiv că el poate acoperi orice sentiment. Nu îmi place Schleiermacher. Am ales deci să deviez un cuvînt de la sensul lui obișnuit și să vorbesc despre „liturgie“ pentru a denumi spațiul în care omul stă în fața lui Dumnezeu – a lui Dumnezeu, nu a sacrului, divinului, numinosului etc. O alegere este o alegere, esențialul este ca ea să fie mărturisită. Din punct de vedere conceptual, ea mi se pare avantajoasă din mai multe motive. Cel dintîi este că prezervă transcendența lui Dumnezeu de tot ceea ce își însușește pe nedrept prestigiul lui. Dacă alegerea mea este acceptată, ideea unei liturgii șamanice ori buddhiste este un cerc pătrat: vor trebui găsite alte cuvinte și concepte pentru a vorbi despre ele. Cel de-al doilea motiv este că ea consacră o relație care se poate situa în sfera afecțiunii, dar nu într-un mod esențial: poate exista liturgie fără ca omul să simtă cîtuși de puțin prezența Absolutului divin. Iar cel de-al treilea este că o descriere a liturgiei, luată în sensul pe care i-l dau eu, permite o bună înțelegere a ceea ce numim în mod obișnuit „liturgie“ (cultus divinus, worship, Gottesdienst). Să faci înțeles „cultul divin“ pornind de la ceea ce numesc eu liturgie este, poate, riscant. Însă este – cred eu – posibil.
Cît despre legătura dintre liturgic și teologic, nu cred că ridică probleme majore. Pe de o parte, nu există liturgie decît pentru un om care deține elemente de teologie (un om care crede că p sau q…). Pe de altă parte, liturgia este elementul esențial în care trebuie să fie elaborată în mod normal teologia. Teologul se definește clasic (Evagrie) ca cineva care se roagă și care spune o liturgie, e nevoie să precizăm, spune o rugăciune. Admit oricum bucuros că teologia m-a interesat întotdeauna mai mult pentru că te face să cunoști – kennen, decît pentru că te face să înțelegi – erkennen.
Ce părere aveți despre dialogul ecumenic, mai ales între catolici și ortodocși?
Trebuie să vorbim de dialog? Am fost trezit la realitate de întîlnirea dintre Patriarhul Athenagoras și Papa Paul al VI-lea. Din ea a ieșit un „tomos agapès“: de acum ne iubim oficial. Mai tîrziu am devenit atît grec cît și latin mulțumită unor școli bune. Îi citesc pe Tereza de Avila și pe Siluan fără deosebire. Pe parcursul studiilor, diverși profesori inteligenți m-au învățat să rezolv falsele probleme teologice care au dezbinat lumea greacă și lumea latină. Am ajuns atunci, inevitabil, să accept distincția lui Soloviev între „latinitate“, realitate intelectualo-culturală, și „romanitate“, principiu exclusiv teologic. Așadar fac negreșit parte dintre acei catolici care așteaptă ziua în care patriarhii Răsăritului și patriarhul Apusului vor celebra împreună euharistia ce va pecetlui unitatea vizibil regăsită. E cu siguranță limpede că prezentul vizibil al ecumenismului este în primul rînd cel al unei diplomații puțin interesante. Puțin contează: ceea ce s-a făcut este mai mult decît ceea ce rămîne de făcut!
Ce este pentru dvs. creștinismul?
Creștinismul nu mă interesează prea mult. Mă interesează Cristos; iar el este calea, adevărul și viața.
au consemnat Ciprian VĂLCAN și Alin TAT
traducere din limba franceză de Cornelia DUMITRU
toate câmpurile sunt obligatorii
Acest articol are 1 comentarii.
1. fain
adăugat de Claudiu la data de 30 martie 2009 10:59:46
felicitari pentru interviu!!!!!!!!!
|
|
|
|
