| |
 PE CE LUME TRĂIM |
|
Sever VOINESCU | axa dus-întors
La frontierele UE
Mai întîi, a apărut Dimensiunea Nordică – o inițiativă de cooperare a Uniunii Europene cu țările din nordul spațiului comun, adică Norvegia, Rusia și Islanda. Deși am fost preocupat mereu de teme care aveau o mai puternică legătură cu România, mărturisesc că am păstrat viu un oarecare interes pentru această inițiativă pe care am urmărit-o, cu admirație, de departe. Este cea mai veche inițiativă de acest gen a Uniunii Europene și, nu numai de aceea, cea mai de succes. Încă de la prezentarea Dimensiunii Nordice ca proiect al Uniunii, la Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997, aproape nu a existat nici un Consiliu European la care să nu se adauge valoare, substanță și experiență acestui subiect. Promotorii săi – firesc, țările din nordul UE – au știut mereu să convingă Uniunea de importanța proiectului, să asigure finanțare și sprijin politic necesar. Dimensiunea Nordică funcționează bine pe domenii cît se poate de variate, de la cooperare economică, la securitate civilă și de la gestiunea frontierelor la protecția mediului. Sigur, nu trebuie să înțelegem faptul că, prin intermediul Dimensiunii Nordice, UE a reușit să impună Rusiei un alt ethos politic. Spre deosebire de proiectul similar din Sud, Dimensiunea Nordică nu și-a propus asemenea obiective enorme. Ci doar asigurarea unei conviețuiri civilizate în spațiul nordic a actorilor care se întîmplă să fie acolo. Faptul că trei dintre actorii Dimensiunii – adică UE, Norvegia și Islanda – sînt, în mod natural, promotorii unor valori cultural-politice similare stimulează succesul proiectului.
În 2005, UE lansează Parteneriatul Euro-Mediteranean (PEM), mai cunoscut sub numele Procesul Barcelona. Nu are viață lungă din multe motive, dar cel mai evident este apariția în prim-planul liderilor europeni a ambițiosului Nicolas Sarkozy. Încă în campania electorală pentru prezidențialele franceze din 2007, Sarkozy a lansat ideea unei Uniuni a statelor mediteraneene. Imediat după victoria electorală, Sarkozy a început lucrul intens la acest proiect, numai că s-a întîlnit cu două opoziții greu de înlăturat. Prima venea din afara UE. Liga Arabă, relativ mulțumită cu PEM unde era reprezentată prin secretarul ei general, s-a opus pentru că vedea în acest proiect spargerea solidarității și crearea a două spații arabe: unul mediteranean, aflat în relații privilegiate cu europenii, și celălalt din afara Meditaranei, ținut la distanță. A doua venea chiar din UE. Germania accepta o asemenea idee, numai dacă iau parte la această „Uniune“ toate țările UE și numai dacă este construită pe bazele Procesului Barcelona, deja existent. Dincolo de ambiția enormă de a fi el acela care rezolvă conflictul israeliano-palestinian, Sarkozy mai avea un gînd. Dorea ca Uniunea statelor mediteraneene să fie alternativa oferită Turciei în schimbul renunțării acesteia la aderarea la Uniunea Europeană. Așadar, alături de Liga Arabă și Germania, din motive diferite, visul lui Sarkozy mai avea un oponent puternic: Turcia.
Pe de altă parte, Sarkozy, extrem de abil, a sesizat că Procesul Barcelona se află în dificultate. Scopul său principal, acela de a asigura un climat de pace și stabilitate în jurul Mediteranei, cu trimitere directă la conflictul israeliano-palestinian, nu a fost atins și tot mai mulți participanți se arătau nemulțumiți de mersul procesului. Urmărind cu tenacitate realizarea proiectului său, Sarkozy a renunțat public la ideea de a deturna astfel drumul Turciei spre UE și, mai ales, a acceptat cererile doamnei Merkel, numai să-și vadă visul cu ochii. Cu aceste piedici înlăturate, pe 13-14 iulie 2008, la Paris (sesizați legătura dintre dată și loc), se lansează Uniunea pentru Mediterana. Nu mai era – așa cum a vrut Sarkozy – o Uniune a Mediteranei, ci o Uniune pentru Mediterana, cu UE ca membru. Natură pragmatică, Sarkozy a înțeles că obiectivele Uniunii nu trebuie să fie ambițioase, așa cum erau cele ale Procesului Barcelona, ci cît mai repede realizabile, căci cele mari se realizează după mai multe împliniri mai mici și mai punctuale. Astfel au fost asumate următoarele obiective: depoluarea Mediteranei, integrarea rutelor maritime cu cele terestre, protecția civilă împotriva dezastrelor naturale sau produse de acțiunea omului, un plan mediteranean pentru energie solară (instalarea în jurul Mediteranei a unei rețele imense de panouri solare), o universitate euro-mediteraneană în Slovenia, un plan de dezvoltare a întreprinderilor mici și mijlocii în spațiul mediteranean. Apariția acestei Uniuni pentru Mediterana vorbește mai degrabă despre ambiția unui om: Nicolas Sarkozy.
A venit, iată, și rîndul flancului estic al Uniunii. În mai 2008, Polonia, sprijinită de Suedia, a anunțat oficial proiectul, iar acum cîteva zile, la Praga, Parteneriatul Estic a fost inaugurat oficial. Subiectul acestui Parteneriat este relația politică și economică a UE cu șase foste state sovietice: Belarus, Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia și Azerbaidjan. Au ridicat probleme prezența în Parteneriat a Belarusului – o țară mult prea departe de valorile fundamentale ale UE, dar și a Ucrainei, care are propriul mecanism de dialog cu UE. S-a ridicat iarăși întrebarea dacă nu cumva acest Parteneriat este o anticameră a aderării sau, dimpotrivă, o alternativă la aderare. Dacă adunăm toate declarațiile date de oficiali europeni pe acest subiect constatăm că este și una, și alta – situație solomonică în care relațiile externe ale UE s-au aflat deja de multe ori.
Pentru România, acest parteneriat are și avantaje, și dezavantaje. Avantajul este că oferă un mecanism eficient de dialog cu Ucraina, pe de-o parte, și cu Moldova, pe de altă parte. Ceva ce nu am putea niciodată obține în relația bilaterală cu Ucraina sau cu această Moldovă descreierată ar putea fi făcut obținut prin acest parteneriat. Dezavantajul este că alte inițiative regionale în care România are un profil mai ridicat, precum OCEMN (Organizația Cooperării Economice a Mării Negre) sau Forumul Mării Negre, sînt sufocate de acest masiv Parteneriat în care România este mai puțin influentă.
Așadar, UE are acum toate flancurile acoperite, măcar din punct de vedere instituțional. Dar privind toți acești vecini în ochi, mi-e teamă că vorba noastră după care Marea Neagră e cel mai bun vecin al României va avea corespondent la nivel comunitar și vom auzi curînd, pe culoarele de la Bruxelles, că Atlanticul este cel mai bun vecin al UE.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
