| |
 REGIMUL ARTELOR ȘI MUNIȚIILOR |
|
Marius CHIVU | feedbook
Complexe paterne
● Dan Coman, Dicționarul Mara, Editura Cartier, 2009. ● Claudiu Komartin, Un anotimp în Berceni, Editura Cartier, 2009. ● Radu Vancu, Monstrul fericit, Editura Cartier, 2009. Încă ducem lipsă de o editură serioasă de poezie. Vinea, Pontica, Timpul și Paralela 45 (ultimele două cu un tempo mult scăzut față de anii trecuți), adică editurile unde s-au publicat majoritatea cărților bune de poezie din ultimul deceniu, au făcut treaba doar pe jumătate: tiraje meschine, distribuție ca și inexistentă, condiții grafice deplorabile. Brumar și-a făcut un renume din eleganța grafică, dar promovarea a rămas o mare problemă, în timp ce Corint a renunțat cu totul să mai publice poezie după numai cîteva antologii. În 2005, Cartea Românească făcuse vizibilă (și vandabilă) o colecție în care cărțile erau însoțite și de CD-uri cu vocile poeților citindu-și poemele, dar între timp titlurile s-au rărit și valoarea lor s-a diluat mult. Acum, Editura Cartier din Chișinău pare să revitalizeze Colecția Rotonda coordonată de scriitorul Emilian Galaicu-Păun publicînd trei tineri poeți care și-au făcut un nume încă de la debuturile premiate de USR și de Fundația „Anonimul“ sau distinse cu Premiul Național „Mihai Eminescu“. Să sperăm că va dura.
Așa cum Ioana Nicolaie înregistra, în Cerul din burtă (Paralela 45, 2005), experiența sarcinii cu schimbările de tot felul prin care trecea viitoarea mamă, Dan Coman scrie în acest volum, subintitulat „ghidul tatălui: 0-2 ani“, despre adaptarea la viața de părinte a unui proaspăt tătic. Dicționarul Mara nu vorbește atît de micuța care crește de-a lungul cărții, cît despre tatăl care se acomodează treptat noului ritm casnic, consemnînd – cu delicatețe, uimire, dar și cu îngrijorare sau chiar frustrare – schimbările din casă și pe cele interioare. Nopțile de nesomn și oboseala acumulată, veghea și teama, grija și disponibilitatea permanentă față de micuța, fragila și capricioasa Mara, toate acestea îi transformă pe cei doi părinți în două personaje decorporate (de unde și nenumăratele metafore carnale) ce execută, ca într-un vis, ritualurile creșterii.
Conviețuirea celor doi într-o tăcere protectoare, gesturile stîngace și maimuțărelile pentru distracția micuței, constrîngerile și evitarea obiceiurilor dăunătoare cum e fumatul, bărbatul tatonînd pe întuneric corpului iubitei cu care nu s-a mai iubit de luni de zile, primirea rudelor și a prietenilor în vizită și temperarea comportamentului lor de turmă entuziastă, toate aceste gesturi și scene sînt surprinse de Dan Coman într-un balet domestic al contrariilor: grațios-mecanic, duios-ridicol, iritat-buimac. Cei doi tineri părinți sînt, rînd pe rînd, „omuleți de pluș“, „niște părinți fericiți stînd foarte aproape unul de celălalt“, „două mamifere greoaie și fără nici un chef“ sau „niște mecanisme sigure de îngrijit mara“, iar pe măsură de trec lunile bărbatul își învață propria fetiță, își descoperă noul eu, se adaptează unei curioase existențe, își reconsideră dragostea. Totul este, în egală măsură, inedit, solicitant, bizar și emoționant, iar Dicționarul Mara – una dintre cele mai delicate cărți de poezie pe care le-ar putea scrie un bărbat.
Dacă poezia lui Dan Coman m-a convins încă de la prima carte (anul cîrtiței galbene, 2003), în schimb Claudiu Komartin mi s-a părut că a primit destule puncte din oficiu. Iar acest volum improvizat nu te lămurește prea mult. Ciclul „Poemelor cu tătuca“ – întunecat și apăsător, scris în regionalisme expresive și grele –, mi se pare a fi tot ce-a scris mai bun pînă acum, dar cincisprezece poeme sînt totuși prea puțin. Or, restul cărții este alcătuit din poeme inegale: unele banale (cele de dragoste), altele obscure, snobisme lirice cu titluri în engleză și ecouri din ce-a mai scris sau din ceva la care n-a ajuns încă.
Întorcîndu-mă la „Poemele cu tătuca“, acestea se deschid cu o teribilă veghe forțată la căpătîiul tatălui muribund, un „sicriu de carne“ care „nu lasă pe nimeni să doarmă“ și pe care familia nu-l regretă cîtuși de puțin. Mai mult, îi refuză compasiunea și-i așteaptă sfîrșitul cu satisfacția chinului prelungit și a urii aproape viscerale cu care, așa cum spune un vers, se vor sili să șteargă orice urmă a trecerii lui prin lume. Trecutul lui de bărbat puternic, vanitos, brutal și bețiv („un grădinar al nefericirii“) se reconstituie din detalii strecurate în versurile cinice, grotești și vindicative ce-i însoțesc descompunerea trupului în mijlocul unei familii deopotrivă răzbunate de implacabila lui dispariție, dar și apăsate de propria istorie, îngrozite de spectrul damnării, de pedeapsa sau destinul unei supraviețuiri maladive. Păcat de acest ciclu, puternic și expresiv, care ar fi meritat dezvoltat! Ar fi fost, poate, cea mai bună carte de pînă acum a lui Claudiu Komartin.
Din cauza temei alcoolului, poezia lui Radu Vancu are efect dacă e consumată în măsuri mici, în shoturi lirice, dacă mă pot exprima așa. Altfel, devine o „beție“ redundantă și plictisitoare, așa că așteptările mele față de acest volum erau incerte. În prima parte a cărții, „Etilografii“, dependența aspirînd la damnarea etilică pendulează însă între două teme care concurează pe același traseu al neîmpăcării cu sine: sinuciderea tatălui și dragostea pentru Cami. Poemul „Oglinzi“-lor abominabile este, din acest motiv, textul cheie care pune față în față regretul și obsesia trecutului cu vinovăția și depresiile prezentului. Din păcate, ciclul nu este omogen, e construit cam haotic, cu registre amestecate (jocuri de limbaj forțate și glumițe politice alternează cu introspecții dramatizate), cu texte uneori contradictorii care ignoră transformările. Alcoolul este agentul lucidității care deschide și mai mult realitatea, pentru ca doar peste cîteva pagini să se bea „fără epifanie“. Din fericire, a doua parte a cărții este o excelentă addenda în proză sub forma unei confesiuni-eseu pe tema alcoolismului în genul Amintirilor despre nebunie ale lui William Styron. Radu Vancu scrie cîteva pagini admirabile despre consistența alcoolică a realității, glosează despre concepte precum hipermnezia și cataliza alcoolice sau descrie, cu pasiunea, acuratețea și savoarea unui connaisseur, o serie de alcooluri în cîteva pasaje memorabile care surprind natura specifică fiecărei licori. Aceste mărturii ale unui fost alcoolic închid rotund cartea „monstrului fericit că-și poate privi amintirile fără dezgust & ură“ într-o notă nostalgică și cu un elogiu adus lui Cami și tuturor soțiilor de băutori. Suferințele au fost povestite „cu eroice amănunte“ într-o cărticică ce poate aspira, în anumite cercuri, chiar la statutul de cult.
Trei cărți de poezie bună (fiecare cu momentele ei) care tratează – parțial, în chei diferite și cu reușite variabile – cele trei complexe paterne sugerate de mine mai sus. Un motiv în plus să le citiți împreună.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
