| |
 LA FAȚA LOCULUI |
|
Alin FUMURESCU
Amintiri din viitor: scrisul vorbit
Mai întîi, faptele: în a doua parte a anilor ’90 am citit și corectat multe lucrări ale studenților de la Facultatea de Studii Europene (FSE) din cadrul UBB Cluj. Acum, în a doua jumătate a anilor 2000 (’00?), citesc și corectez lucrările studenților de la Științe Politice, Indiana University at Bloomington. Și unele și altele erau cursuri de filozofie politică. Și într-un caz și în celălalt, subiectele au fost concepute de subsemnatul, așa că diferențele în termeni de formulare a subiectelor sau de grad de dificultate au rămas – sper – nesemnificative. Diferența de scriitură însă, între atunci și acum, e una de la cer la pămînt. La FSE, chiar dacă absența lecturilor se făcea adeseori simțită printre rînduri, ideile erau grijuliu formulate, uneori chiar cu excese de prețiozitate. Studenții chibzuiau înainte de a scrie. Încercau să impresioneze. Încercau să suplinească, prin excesul de formă, absența fondului. Aici și acum, scriitura se deteriorează văzînd cu ochii, de la un an la altul. Fondul e cum e – uneori mai bun, alteori mai șchiopătat – pînă aici, nimic nou sub soare. Nu sîntem egali decît în fața lui Dumnezeu. În materie de formă însă, corectarea lucrărilor la fiecare sfîrșit de semestru îmi lasă un gust din ce în ce mai amar. Pentru că, da – după cum bine sugera Umberto Eco și după cum o știe orice corector –, fiecare text are un gust – la propriu – iar între miere și fiere se află o gamă întreagă. De bună seamă, există de fiecare dată excepții: texte pe care le citești pe nerăsuflate sau măcar texte grijuliu redactate, în care poți identifica, de bine de rău, o introducere, un cuprins și o încheiere. Texte cu cap și coadă. Cu fiecare semestru însă, excepțiile devin – ca să zic așa – tot mai excepționale.
Studenții nu mai scriu. Vorbesc. Studenții povestesc. Nu, nici măcar nu mai povestesc informația, dude! Asta făceau povestașii de odinioară, care țineau loc de carte. Ei scriu ce le vine la gură. Asta e descrierea cea mai potrivită: „ce le vine la gură“. Nu vorbesc aici despre faptul că nu mai realizează că între profesor și student ar fi vreo distanță ce merită cumpănită înainte de a apăsa tastatura. Virgulele, majusculele și altele aidoma sînt deja povești pe care nimeni nu mai catadicsește să le spună. Vorbesc despre faptul că și-au pierdut instinctul de a recunoaște că între vorbit și scris există o diferență. Nu e vorba despre o ierarhie între persoane, ci despre o ierarhie între modurile de comunicare. Una e scrisul, alta – vorbitul. Vorbesc despre sfiala impusă de verba volant, scripta manent. Aceeași informație se cuvine transmisă altfel, nu doar în funcție de primitor, ci și în funcție de – iertată-mi fie vorba proastă – canalul de comunicare. Scris-vorbit. Vorbit-scris. Nu e același lucru, după cum, dacă biletul de tren de la Cluj la București ar trebui să fie la același preț precum biletul invers, „distanța“ de marți pînă miercuri nu e aceeași cu „distanța“ de miercuri pînă marți. Chestie de comunicare.
Și acum, posibilele explicații, după sistemul testelor grilă (pe care îl urăsc): (a) am îmbătrînit cu zece ani și, ca urmare, pretențiile mele au devenit exagerate; (b) nostalgia mea are o justificare: cum-necum, „pe vremea noastră se făcea carte“ sau măcar se punea mai mult pe preț pe convenția scrisului, a examenului – e, așadar, o problemă de generație; (c) există o diferență marcantă între sistemele de învățămînt din România și, respectiv, din Statele Unite; (d) nici una dintre variantele de mai sus. După ultima tură de examene corectate, după discuții cu alții din țară (unde situația pare să se deterioreze într-un ritm cel puțin asemănător) și după ce mi-am vîrît nasul prin compunerile copiilor mei – care acoperă o plajă largă (clasa a IV-a, a VIII-a și a XII-a) – am ajuns la explicația (d). Da, e vorba de o diferență de generații, dar nu, asta nu se poate explica prin nostalgia unei vîrste de aur și nici măcar printr-o diferită lentilă de receptare a „realității“.
Studentul nu se schimbă. Nu s-a schimbat de la Glaucon-ul lui Platon pînă la Villon, și nici de la Villon pînă la Havel. Pentru student, o formulare de genul „iarna nu-i ca vara“ nu-și are rostul – iar asta nu din cauza platitudinii. Studentul se adaptează. E, fără să știe, precum budiștii Zen. Întrebat de către discipol cum să facă, prin meditație, să se ridice deasupra neplăcerilor lumești ale căldurii sau ale frigului, maestrul a răspuns: „Ce să facem? Vara transpirăm, iarna tremurăm“. Și nu, de vină nu e (neapărat) nici sistemul (deși aici ar fi mai multe de spus). Explicația e mult mai simplă și se găsește în noile tehnici de comunicare. În e-mail-uri și-n messengers, în bloguri și-n twitter. Aici, granițele dintre comunicarea orală și cea prin scris încep să se șteargă. Scrii – ziceam – cum îți vine la gură. Răgazul impus de redactarea unei epistole scrise cu pana de gîscă înmuiată în cerneală s-a contractat, aidoma unei piei de shagri, de la stiloul inventat (zice-se) de către un român, pînă la pixul inventat (zice-se) de către un ungur, de la e-mail, la messenger, și de la messenger la twitter – un gînd (sau o „revoluție“ precum cea din Moldova) – în 120 (140?) de semne. Dacă nu scrii „natural“, cum îți vine la gură, n-ai șanse să te impui ca o voce „autentică“. Forma, care odinioară a păcătuit prin exces, a ajuns să fie repudiată printr-un alt exces. Pare-se că asta e soarta formei – să supraviețuiască între extreme.
Să ne-nțelegem: nu dau cu piatra. Cu piatra dă David. Cu piatra dau neprihăniții. Or, eu nu sînt nici David, și nici neprihănit. Am bloguri, scriu e-mail-uri. Dacă sînt ceva, sînt doar o amărîtă de pietricică. Pietricica aia din La Dolce Vita aruncată în aer, căreia, dacă i-ai ști rostul, ai fi Dumnezeu. Pietricica aia din bocanc, care – vorba lui Schopenhauer – te obligă să gîndești.
În fine, dar nu în cele din urmă, concluziile: surîsul Giocondei poate fi astăzi, cu ușurință, transpus printr-un :-). Zîmbiți?
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
