| |
 LOCURI COMUNE |
|
Cristian GHINEA | atitudini mic-burgheze
Alesul papal față cu popoarele europene
Adunați în ședință de partid după alegerile europene, socialiștii europeni au decis ferm că se vor opune nominalizării lui Manuel Barroso pentru încă un mandat în fruntea Comisiei Europene. Socialiștii se alătură acum ecologiștilor, care au declanșat încă de acum cîteva luni o campanie agresivă numită chiar așa: „Opriți-l pe Barroso!“. Liberalii oscilează, grupurile mai mici nu au exprimat opțiuni nici ferme, nici congruente, nu e limpede deci dacă Barroso are sau nu o majoritate în Parlamentul European. Și totuși, el este marele favorit și tot adună declarații de susținere din partea șefilor de guverne din UE. Pentru ca totul să fie complicat, este susținut și de șefi de guverne care sînt de stînga: socialistul spaniol Zapatero îl susține din solidaritate iberică, iar portughezul Socrates îl susține din solidaritate portugheză. Barroso însuși se arată iritat cînd i se spune că este un politician de dreapta și tot afirmă că el este de centru – adică și de stînga, și de dreapta – sau de nici un fel. În Parlament a apărut deja o alternativă la Barroso în persoana lui Guy Verhofstadt, fost premier belgian.
Cine alege deci șeful Comisiei? Răspunsul tradițional era simplu: șefii de state adunați în Consiliul UE. Consiliul European din 18-19 iunie ar trebui deci să desemneze persoana. Tradițional, șefia Comisiei se negocia într-un pachet mai larg: ia tu Comisia, îi dăm francezului șefia FMI și neamțului Banca Centrală Europeană. Doar că apare o problemă: alegerile europene. E ciudat să chemi oamenii să voteze și șeful executivului UE să fie desemnat într-un fel de conclav papal: se adună șefii de guvern, negociază pînă cad sub masă și ies de acolo cu anunțul: Habemus Papam. Pardon, comisar-șef. Bineînțeles, cei care văd UE ca pe nimic mai mult decît o formă de colaborare interguvernamentală au un răspuns legitim: șefii de guverne aleși democratic au legitimitatea necesară pentru a alege comisarul-șef, deci procedura este perfect legitimă. Așa este într-o logică interguvernamentalistă, dar această logică nu are răspuns la întrebarea: de ce mai facem alegeri europene?
Apare astfel un conflict deschis între cele două forme de democrație în UE: democrația directă, unde alegătorii sînt reprezentați de Parlamentul European, și democrația indirectă, unde alegătorii sînt reprezentați de șefii de state adunați în Consiliu. Tradițional, democrația indirectă e mai tare: în Consiliu se decid posturile din Comisie. Doar că Parlamentul a tot recuperat teren. Pînă la tratatul de la Maastricht, PE nu era decît anunțat în ce privește desemnarea Comisiei: noi, șefii de stat, ne-am adunat și l-am pus pe X-lescu comisar-șef, apoi ne-am numit fiecare cîte un comisar, deci cu ăștia trebuie să lucrați, succes!
Parlamentul European a fost ales pentru prima dată în mod direct în 1979. Între 1979 și 1993, europarlamentarii erau anunțați la acest mod. Vă dați seama că s-au enervat. Pentru că tot făceau scandal și amînau alte decizii, șefii de stat le-au dat ceva de lucru în tratatul de la Maastricht, care zice că președintele Comisiei este numit „după consultarea Parlamentului European“. Nici nu părea mare lucru: îi consultăm și pe ăștia, dar tot noi decidem. Doar că Parlamentul s-a făcut că înțelege altceva din cele patru cuvinte. S-au adunat aproape toți – socialiști, populari, liberali – și au votat o normă de interpretare a tratatului (așa-numita „regulă 32“). În opinia PE, consultare înseamnă așa: Consiliul ne propune un șef de Comisie și noi votăm. Dacă îl aprobăm, rămîne acesta, dacă îl respingem, Consiliul trebuie să numească altul. Și s-au jurat ca, indiferent de grupul politic și de opțiuni, o propunere odată respinsă să rămînă respinsă indiferent ce presiuni fac șefii de state. Cum era o evidentă diferență între ce spunea tratatul și ce spunea regula Parlamentului, lucrurile au fost lămurite în tratatul de la Amsterdam, care zice: „nominalizarea pentru președintele Comisiei trebuie aprobată de Parlamentul European“. Parlamentul a cîștigat. Consiliul desemnează șeful Comisiei, dar Parlamentul îl poate respinge, îi poate cere să schimbe propunerile de comisari făcute de șefii de guvern (cum s-a întîmplat în 2004 cu propunerea făcută de Berlusconi) și poate demite Comisia ca întreg.
Bun, dar tot nu ne-am lămurit cum este cu rezultatul alegerilor europene. Nu votăm pentru comisari, nu? Pronosticul meu (și nu doar al meu) este că în viitorul apropiat vom avea direct candidați la funcția de comisar-șef (Barroso a fost asumat de PPE chiar la aceste alegeri). Dar nu sîntem încă acolo. Tratatul de la Lisabona spune că președintele Comisiei este numit ținînd cont de rezultatele alegerilor europene. Ce înseamnă asta în practică? Ar putea însemna că cei din Consiliu vor ține cont de rezultatul alegerilor europene? Dar de ce era nevoie să se spună asta în tratat? Nu puteau să țină cont oricum, așa, din bun-simț? De fapt, va însemna mai mult decît atît. Eu mă aștept ca, după ce va fi aprobat tratatul, PE să dea o interpretare proprie: Consiliul va fi obligat să îl nominalizeze strict pe cel propus de o majoritate din PE. Poate mă grăbesc, dar mai aduc un argument: pe 7 mai 2009, aproape nebăgat în seamă, PE a votat o rezoluție despre efectele tratatului de la Lisabona asupra funcționării UE. Care spune că alegerile europene „vor juca un rol primordial în alegerea președintelui Comisiei“. Mai mult, PE propune și o procedură de desemnare care presupune consultarea obligatorie a grupurilor politice din Parlament, înainte de o desemnare în Consiliu.
Deja Sarkozy și Merkel par a semnala că nominalizarea noului șef al Comisiei ar trebui amînată pînă după intrarea în vigoare a tratatului de la Lisabona. Cînd Dilema veche iese la standuri, Consiliul European tocmai a început. Conclavul se adună. Luați popcorn, uitați-vă ce fum iese pe horn.
www.crpe.ro
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
