| |
 TEMA SĂPTĂMÎNII |
|
Alte spitale, aceleași dureri
Horațiu DAMIAN
Pacientul și codul de bare
Sînt născut și crescut la Cluj. Pot spune, recunoscător, că nu am probleme de sănătate care să mă transforme într-un abonat al instituțiilor de profil clujene, astfel încît mi-ar fi greu să vorbesc din perspectiva unui pacient. Dar lucrurile n-au stat așa în trecut. La 7 ani, cu un șoc alergic la antibiotice, de voie, de nevoie, făceam cunoștință cu spitalul. Era o perioadă în care pielea mi se urzica de la aproape orice: praf, mîncare uscată pentru pești, cireșe, chiar și de la banala apă. Din asta a decurs o bronșită astmatiformă, suficient de tenace cît să mă chinuie pînă pe la 14 ani, să mă facă inapt pentru sport, dar și pentru jucat „baba oarba“ – colegii îmi spuneau pe față: „N-are rost să joci, că oricum te ghicim după respirație“.
În această calitate am descoperit școala clujeană de medicină. Am avut noroc să-l întîlnesc pe profesorul Jianu Butnariu, unul dintre maeștrii pediatriei clujene, care, printr-o muncă tenace, de ani la rînd, a făcut din epava care eram, un om întreg. L-am cunoscut pe profesorul Căpușan, somitate a dermatologiei: era mereu un privilegiu să-l urmărești la lucru – mic, cu degetele galbene de nicotină, sudînd țigară de la țigară, într-un cabinet cît un salon, plin de dosare, tratate, foi de observații, pagini de manuscris redactate mărunt, echipamente medicale, toate într-o dezordine în care profesorul știa permanent însă unde să găsească cel mai neînsemnat lucru, cu ușurința cu care găsea mereu cel mai potrivit tratament, pentru orice afecțiune. La dinți mi-a umblat profesorul Dajbukat, probabil cel mai bun stomatolog al perioadei. Fire aparte, izbucnea mereu în accese de furie cînd descoperea cîte o cîrpăceală făcută cine știe de cine în gura pacientului, și „recitalurile“ sale puteau fi comice pentru spectatori, dar mai puțin, poate, pentru cel din scaunul de tortură. Dar la profesorul Dajbukat orice lucrare era „proiectată să reziste, să reziste, să reziste“, nu să te lase baltă după o lună, două. Iar primii pași în viață i-am făcut asistat de doctorul Suruianu, un adevărat medic de familie, ca-n Citadela lui Cronin, o persoană la care puteai apela zi și noapte, și cu folos.
Dar astea sînt amintiri din copilărie, dinaintea izbăvitoarei Revoluții din decembrie și a tot ce a urmat. Despre condițiile spitalicești ale anilor ’80 știe toată lumea. Azi am – din fericire, poate – mai puține contacte cu domeniul. Din ele, din mărturii ale cunoscuților, din activitatea de jurnalist, desprind un tablou destul de ciudat. Sistemul e același în toată țara, suferind de boala cronică a subfinanțării. Ca atare, o internare presupune aceleași probleme ca peste tot, inclusiv autodotarea cu unele articole medicale, precum pungi și pamperși pentru pacienții cu incontinență, bisturie pentru biopsii, seringi de unică folosință etc. Și la Cluj, ca peste tot, dacă ai o rudă internată, trebuie să „vorbești“ cu sora, dar mereu cu portofelul aproape, ca să fii sigur că ruda internată n-o să fie tratată ca o grămadă de fier vechi la REMAT.
Alta e însă marea problemă a pacientului din România. Comunitatea medicală nu se poate sustrage influențelor societății. Dacă societatea e cinică, indiferentă, coruptă, brutală, superficială, dominată de pulsiuni feudale, medicina va lua același chip. De aceea, aici, ca pretutindeni în sistemul medical românesc, pacientul nu mai e o ființă cu un suflet („cine ucide un om ucide o lume întreagă“ – spune Talmudul), nu mai e creația făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ci un simplu cod de bare. O entitate apersonală, care – ghinion! – îți vine pe cap și trebuie procesată, căreia îi aplici niște protocoale și apoi cauți o modalitate de a te descotorosi de ea. Oricine a trecut printr-un contact cu sistemul medical știe că principala preocupare a celor din aceste instituții este să scape de tine cum ar încerca să scape un tehnocrat de un indicator statistic negativ. În această depersonalizare, a-umanizare, tehnicizare a sănătății stă cheia multor rele din sistemul medical românesc. O boală urîtă, o boală (și) a Clujului.
Alexandru GRUIAN
„Numa’ la spital și la poliție să nu ajungi...!“
Procedura spune că primul drum îl faci la medicul de familie. M-am înfundat, deci, în scaun, în fața doctoriței mele de familie. În fața ușii nu aștepta nimeni – oficial, își terminase programul, așa încît nu aveam mustrări de conștiință. Nu știa de ce eram acolo, probabil se aștepta să-i cer rețeta pe care mi-o dă cam o dată la două luni. Cabinetul arată bine; după ce medicilor li s-a permis să-l cumpere, a fost modernizat, așa că pacienții au parte de o ambianță plăcută – mă rog, dacă boala nu e prea gravă, te uiți și la ambianță, contează.
Mi-am compus un zîmbet ușor perfid, răspunzînd unei priviri cam nedumerite. Nu venisem după rețetă, nu de data asta. I-am explicat pe scurt ce trebuie să fac – un articol la tema „Pacient în România“. Mi s-a părut reprezentativă, deoarece are înscriși cu 30% mai mulți pacienți față de medie. Dar nici despre pacienții ei nu urma să fie vorba, ci chiar despre ea, în calitate de medic-pacient. „Da, normal, am fost și sînt pacient“ – mi-a spus. „În urmă cu ceva timp, chiar pentru o perioadă lungă, m-am internat în spital pentru un tratament de păstrare a sarcinii. Nu am fost și nu sînt tratată preferențial. Poate că, medic fiind, cel care mă consultă este mai grijuliu, gîndindu-se că sînt și eu, cum s-ar spune, de meserie și analizez altfel ceea ce îmi spune, un diagnostic, un tratament... Dar în rest nu am sesizat nici o diferență. M-au tratat cu destulă nepăsare foști colegi, deveniți mai apoi profesori universitari, m-au tratat cu solicitudine medici necunoscuți, ținînd chiar cont de ceea ce le sugerasem eu, ca medic. Dincolo de «sistem» și profesie, totul depinde și de caracterul omului. Dar eu nu-mi doresc să mă opereze, dacă ar fi să fie, un chirurg care cîștigă sub 20 de milioane de lei pe lună... De lei vechi vorbesc... Omul ăla nu are voie să vină cu autobuzul la spital sau să se gîndească cu ce plătește întreținerea în timp ce umblă cu bisturiul prin mine. Dacă apar noutăți – și apar foarte des –, trebuie să le cunoască, să aibă acces la cărți, să știe ce medicație să prescrie, în conformitate cu medicamentele noi care intră pe piață. Așa că eu, ca pacient, vreau să mă duc la medici bine plătiți.“
Îmi amintesc de cazurile cînd eu însumi am fost la spitalul din Deva, ca pacient, ca vizitator sau doar ca jurnalist. Am văzut secții noi, moderne – cum ar fi Urgența sau Terapia intensivă –, semănînd cu ceea ce vedeam prin filme sau poate cu ceea ce ar fi normal. În alte secții, ceea ce te izbește este mirosul, acel damf specific (oare de ce...?) de spital, unde parcă și bolnavii sînt o reflectare a decrepitudinii umane, plasați fiind într-un mediu ostil, deprimant. „Nu sînt bani pentru toate“ – mi s-a spus. „Pe rînd...“
Caut un pacient tipic. Majoritatea se plîng, dar refuză să-și dea numele. Nu se știe cine aude... În spital, confirmă că da, saloanele de aici, din Deva, sînt bune în multe secții, dacă ne referim la partea de cazare. Dar se stă mult la coadă prin policlinică. La oftalmologie, cardiologie, chirurgie, iarna – la ortopedie, se așteaptă mult. Nu mai sînt medici destui – cred oamenii – și atunci trebuie să stai. Medicii pleacă în străinătate, pentru salarii mai mari, iar cei buni dintre cei rămași sînt practic suprasolicitați. Dau și peste un prieten, revoltat. „De ce eu, abonat al Casei de Asigurări de Sănătate, trebuie să stau la coadă cu orele? O fișă medicală devine un calvar, ai nevoie de consult exact la cabinetele cele mai solicitate... Dacă am dat șpagă? Uneori da, alteori nu. Nu că acolo unde am dat mi s-ar fi cerut. Am aflat de tarif, am pus în plic și am dat, nu am fost refuzat. În alte situații, nu am dat și nu am simțit că am fost tratat mai prost din cauza asta. Depinde cît e de gros obrazul. Uite, toată lumea știe că doctorița asta, la care stau acum, se comportă impecabil, e cea mai bună din județ, dar uită-te cît mai am de așteptat, că e și singura...!“.
Cu destul de mult timp în urmă, fiind eu însumi operat de apendicită, un coleg de salon îmi repeta cel puțin o dată pe zi: „numa’ la spital și la poliție să nu ajungi...!“.
Ioan STOLERU
Turist în Iași, cu sirenă, fără ghid
„Ce faci, renunți acum?“ – o întreabă Magda, vădit îngrijorată, pe Dana. Fetele stau pe o bancă de lîngă secția de Oncologie a Spitalului „Sf. Spiridon“ din Iași. „Hai, că nu-i așa greu, citești de cîteva ori cursurile și te descurci, eu așa am făcut“ – continuă studenta. În afară de cele două tinere, în parcul spitalului mai stau doar internații, majoritatea de vîrsta a treia, și cei cîțiva vizitatori. „Azi, de exemplu, mie mi-a picat HIV-ul, a fost ușor“ – argumentează Magda mai departe.
Este cel puțin cinic să vorbești în astfel de termeni, „mi-a picat“ și „am scăpat repede“, despre boli letale în parcul unui spital. În rest, atmosfera e destinsă aici. Locul, nefiind îngrădit, nu lasă impresia de sanatoriu. Însă de nu vrei să rămîi peste noapte, e bine să fii atent pe unde calci. „Atenție! Nu circulați lîngă clădire, pericol de accidente“ – scrie pe o bucată de lemn lîngă plăcuța ce anunță „Aleea Inimii“. Aleile ce unesc corpurile spitalului au nume „din domeniu“. Astfel, Aleea Urgențelor se înfundă în Aleea Speranței. Pe altă bancă, o femeie discută cu mama ei, bătrînă, cu un bandaj gros peste ochiul stîng. „De cînd nu-ți mai pune asistenta picături se vede diferența. Ia să-ți pui tu cîte două de-acum, să fim sigure“ – îi spune femeia. „N-ajunge doar cu una și, oricum, e puțin, le folosești de-o lună și încă mai ai jumătate de sticluță“ – continuă aceasta.
La „Sf. Spiridon“ rezerva de medicamente încă face față cererii pacienților. Fiind un spital cu manager economist și nu doctor, achiziții pentru medicamente „de rezervă“ au fost făcute încă dinaintea crizei. La alte spitale ieșene, pacienții sînt deja nevoiți să-și cumpere singuri pastile.
Gardianul vorbește cu cei ieșiți la țigară în timp ce trage indiferent din a lui și mai aruncă două, trei vorbe la telefon. Are abilitatea asta – să fumeze, să vorbească la telefon, dar și cu cei din jur în același timp. Și nu contează că pacienții au doar o branulă în brațul stîng sau jumătate de cap bandajată, el nu discriminează. Cursul valutar, antrenorul Politehnicii și orele de program sînt aceleași.
La intrarea în spital se află un magazin mic, cu flori proaspete, numai bun pentru cei grăbiți, care n-au apucat să cumpere ceva pe drum. Mai departe, pe Aleea Urgențelor, stau parcate două ambulanțe și o mașină SMURD. În nici cinci minute rămîne o singură mașină, celelalte două fiind chemate la cîte o intervenție. Cine stă mai mult de cîteva zile în Iași nu poate să nu observe frecvența cu care sirenele ambulanțelor acoperă freamătul orașului. Te-ai gîndi că e ceva lăudabil, că Iașul se bucură de un serviciu de urgență alert și receptiv. Lucru adevărat, ce-i drept. N-am văzut ambulanță să stea degeaba, însă multe dintre ele doar transportă pacienți de la un spital la altul pentru că, așa cum explică și doctorul Tudor Ciuhodaru, șeful Unității de Primire Urgențe a Spitalului „Sf. Ioan“, „sînt diverse specializări care nu există în unele spitale. Plimbatul între spitale este o mare nemulțumire a pacienților din Iași. Apropo de pacientul traumatizat: atîta timp cît specializările care sînt în suferință – ortopedie, traumatologie, chirurgie reconstructivă, arsuri, toxicologie – sînt aici, iar neurochirurgia este în altă parte, lucrurile n-au cum să evolueze bine“ – explică acesta.
În cele două camere așezate de-a lungul holului ce duce spre biroul doctorului sînt paturile pe care pacienții de la Urgențe așteaptă externarea sau trimiterea la un alt spital. Ciuhodaru îi salută pe rînd și-i întreabă cum se mai simt. În 1996 a început construcția unui nou Spital de Urgențe în Copou. Cu șase etaje și o capacitate de 300 de paturi, acesta ar fi trebuit să rezolve problemele de tip „Lăzărescu“, cel puțin în cazul urgențelor traumatice. Însă finalizarea clădirii este amînată de la an la an. Actualul Spital de Urgențe „Sf. Ioan“, vechi de 123 de ani, este situat, după cum spune doctorul, „într-un conac boieresc care stă aproape să se dărîme pe noi“.
Însă deși practică medicina în clădiri vechi, medicii ieșeni consideră că operează cu o expertiză bine consolidată. Părerea e îmbrățișată și de doctorul Eugen Carasievici, de la laboratorul de Imunologie și Alergologie al Spitalului „Sf. Spiridon“. Acesta, privindu-și studenții, e totuși neîncrezător în viitorul medicinei românești. Pe mulți i-ar pica.
„Dacă nu merge faza cu medicina, eu mă apuc de altă facultate de la anu’“ – încheie Dana discuția din parc.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
