| |
 LA PORȚILE OCCIDENTULUI |
|
Grigore VÎRSTA
Lumină vs. întuneric? – semnarea acordului Nabucco –
Se spune despre ziua de luni că este determinantă într-o săptămînă. Cum începi lunea, cam așa se întîmplă toată săptămîna. Adică bine sau rău. Eu cred că ziua de luni a fost una bună. Adică luni, 13 iulie 2009. În sfîrșit, după vreo șapte ani de tergiversări, determinate atît din interiorul Uniunii Europene, cît și din exterior, a fost semnat acordul între cele cinci țări prin care va trece Nabucco. Luni, 13 iulie 2009, a fost o zi luminoasă, totuși.
Primul rege babilonian cu acest nume, Nabuccodonosor, se așeza pe tron cam pe la 1125, înainte de Christos. Sigur nu-și închipuia că, peste vreo trei mii de ani, o să dea nume nu numai renumitei opere a lui Giuseppe Verdi (în care de fapt este vorba de fiul său cu același nume, dar mult mai cunoscut), ci și unui semi-acord sau, dacă vreți, unei semi-dispute semi-europene.
Semi-acord, pentru că, încă de la început, au existat diferențe între punctele de vedere ale celor cinci state care voiau, acum șapte ani, să înceapă construcția alternativei la conductele cu rădăcinile în Siberia. În principiu, toate țările Europei Centrale și de Vest doreau încă o sursă de gaz metan, pe lîngă Marea Nordului și cea rusească. În Marea Nordului, alte pungi de gaz importante nu prea s-au mai găsit, iar gazul din Siberia trece, deocamdată, prin prea multe mîini (a se citi conducte). Modalitatea de a ajunge la acest final era un pic diferită, dacă e să ne luăm după reacțiile Germaniei, Austriei, Ungariei, României, Bulgariei și Turciei.
Germania este interesată atît de construcția, cît și de aducerea mai aproape de granițe, mai ales a celei de sud, a gazului metan din străfundurile Asiei. Foștii teutoni au relații privilegiate cu Rusia de mult timp, iar dependența de gazul siberian a crescut în ultimii ani. De curînd, în urma vizitei președintelui Medvedev în capitala germană, cele două țări au convenit să înființeze o agenție comună pentru energie, semn că treburile cu North Stream merg conform planurilor. Ca atare, proiectul Nabucco era tratat pînă pe 13 iulie 2009 cu mare grijă la Berlin. Austria oricum beneficiază de proiect, pentru că pe teritoriul ei se află stația de distribuție ulterioară de la Baumgarten. Deținută în proporție de 50% de către Gazprom, dar asta e altă poveste. Dincolo de acest aspect, austriecii sînt mari fani ai „regenerabilelor“, comunități întregi fiind alimentate astăzi de vînt și soare. Nabucco este apreciat doar la Opera vieneză.
Ungaria a încheiat de cîțiva ani un acord avantajos cu Gazprom pentru a stoca pe teritoriul ei o cantitate însemnată de gaz metan din Siberia, așa că Nabucco pentru unguri a trecut, ca din întîmplare, pe locul doi. Ca atare, eforturile ungurești în a susține proiectul erau cam firave. Acum, parcă s-a schimbat ceva.
Bulgaria are de mult legătura cu Rusia prin conducta care trece pe la Isaccea, iar verii lor nu i-au lăsat niciodată fără gaz. Fără gaz i-au lăsat ucrainenii. Bașca, noul proiect rusesc South Stream îi desemna drept candidați serioși la poziția de prim-beneficiari ai conductei de sub Marea Neagră, așa că Nabucco a trecut și la ei pe locul doi. Pînă pe 13 iulie 2009.
Turcia beneficiază deja de gazul rusesc, prin conducta Blue Stream, care șerpuiește și ea pe sub Marea Neagră, așa că, dacă se construiește Nabucco sau nu, oricum ea este în poziție avantajată. Oricum, dacă europenii vor un traseu „uscat“ care să ocolească teritoriile mai mult sau mai puțin controlate de Rusia, acesta nu poate trece decît prin Turcia.
Semi-acord pentru că, pînă pe data de 13 iulie 2009, documentul nu a fost semnat pentru că părțile semnatare nu prea voiau asta, în urma înțelegerilor individuale cu Rusia, concurentul de necontestat al proiectului semi-european.
Semi-european pentru că mare parte din traseul conductei va trece prin Turcia care, din punct de vedere geografic, are doar trei procente din teritoriu considerate a aparține geografic bătrînului continent. Doar cîteva cuvinte despre poziția Rusiei în acest caz: de cînd a venit Vladimir Putin la putere la Kremlin, adică de vreo nouă ani, comerțul cu energie a fost bine reglementat. Statul, prin intermediul Gazprom, varsă la buget sume enorme din vînzarea de gaz și petrol către Uniunea Europeană, cel mai important client al Rusiei. Siberia are surse bogate de gaz metan de calitate, curat, mai ales cele din nord, din peninsula Yamal. Pe lîngă ea, și Marea Caspică este o sursă bogată de hidrocarburi, dar de calitate mai slabă. Adică gazul metan caspic are o concentrație mai mare de sulf, necesitînd costuri suplimentare de desulfurare. Dar nu asta e problema, ci aceea că nu toată zona este controlată de ruși. Cum prin intermediul forței e mai greu astăzi să-ți atingi scopurile, Gazprom cumpără tot ce e de vînzare în zonă, pe perioade de 20 de ani, încercînd să lase Nabucco, concurentul numărul unu, fără surse de alimentare. În parte, a reușit. Dacă în combinație nu intră Iranul sau Irakul, Nabucco nu ar putea transporta către Uniunea Europeană decît vreo 30% din necesar.
Romånia este în cea mai interesantă situație. Ea a fost de la început ocolită de proiectele rusești, din varii motive diplomatice și de declarații prezidențiale. Ca atare, Nabucco este mană cerească pentru România, iar proiectul a avut, poate, cea mai mare susținere din Uniunea Europeană la București. Nu-i vorbă că deja se află în stadiu avansat de discuție un proiect de stocare a gazului metan în județul Neamț, în colaborare cu Gazprom, oricum mai aproape de finalizare decît Nabucco. Cel din urmă ar putea fi gata în 2014, în cel mai bun caz, și ar putea oferi Uniunii Europene, în anumite condiții, vreo 31 de miliarde de metri cubi de gaz pe an, timp de vreo 20 sau 30 de ani. Deocamdată costul celor 3300 km de conducte este estimat la vreo 8 miliarde de euro, dar acestea pot atinge 10 miliarde pînă la finalizarea proiectului.
Cam asta este imaginea pe care o putem vedea privind într-o gaură din pămînt, foarte întunecoasă, dar mai ales limitată. Gazul metan este și el o sursă, nu o resursă de energie. Economiile depinzătoare de arderea combustibililor fosili vor mai avea la dispoziție încă cîțiva ani de acum încolo, să facă „switch identity“ către alte surse de energie. Interesant este că, în aceeași zi, o serie de companii germane dau publicității un alt proiect destinat Uniunii Europene, Desertec. Spre deosebire de cei cu Nabucco și de ruși, nemții ăștia se uită spre soare și alte surse de energie regenerabilă. Desertec se dorește a fi întins ca o pînză de păianjen pe coastele Africii și în Orientul apropiat, pînză care ar fi în stare să colecteze energia electrică produsă din Sahara pînă pe coastele Marocului și Peninsula Arabiei, care să fie canalizată apoi spre Europa.
Ideea generică este de a construi centrale captatoare de energie solară și eoliană acolo unde și una, și alta sînt din abundență. Ideea nu este chiar una nouă, astfel de centrale solare funcționînd deja în Spania, cu randamente excelente. De asemenea, captarea energiei vîntului este una preistorică, după unele descoperiri recente. La ele două se vor adăuga centralele producătoare de energie electrică utilizînd biomasa, și ea regenerabilă. Costurile, estimate la 400 de miliarde de euro pînă la finalizarea tuturor centralelor și a rețelei de transport, sînt de patruzeci de ori mai mari decît va costa Nabucco, dar rezultatul și efectele Desertec-ului asupra economiei europene, în special, și a mediului, în general, sînt infinit mai importante. Încă de la început s-au formulat opinii contra acestui proiect. Greenpeace și-a exprimat îngrijorarea cu privire la impactul asupra mediului saharian. Nu mă mir, pentru că Greenpeace este contra a orice este nou. Și despre centralele eoliene costiere verzii spuneau că omoară păsările marine. După ce studiile oamenilor de știință au demonstrat că putem pune în vina morilor moderne de vînt sub 1% din mortalitatea înregistrată în rîndul pelicanilor, cormoranilor și fregatelor, Greenpeace a amuțit.
Apoi, cineva spunea că rețeaua de transport care va trece prin țările musulmane va fi ținta atacurilor teroriste. Asta da amenințare, dar dacă vrei să faci ceva, trebuie să-ți asumi și ceva riscuri. Dar dacă s-ar construi altă variantă de gen Nabucco, susținută de însuși comisarul european pentru energie, Andris Piebalgs, ea n-ar fi la fel de amenințată? Este vorba de varianta de aducere în Europa de gaz metan din Nigeria. Eu zic că nu numai acoperirea a 15-20% din necesarul de energie european merită a fi luată în seamă, ci și însănătoșirea mediului înconjurător. Tehnic vorbind, pentru a acoperi necesarul de energie al Europei, ar fi nevoie ca o suprafață cu laturile de cîte 125 km să fie acoperită cu captatori solari. Sahara ar avea spațiul necesar pentru acest proiect, companiile germane au cunoștințele necesare, băncile sînt pregătite cu banii. Să dea Dumnezeu ca el să fie dus la bun sfîrșit, în 2050. Ca să parafrazez o expresie la modă de 40 de ani încoace, ar fi un pas mic pentru companiile germane respective, dar un pas mare pentru omenire.
toate câmpurile sunt obligatorii
Acest articol are 1 comentarii.
1. recuperare
adăugat de bec la data de 01 august 2009 20:16:11
si pe linga energia eoliana, solara, sau biomasa, ceva sapun din corpuri umane, ca sa pastram mediul, dupa cum bine zicea marele specialist, raposat din fericire, iulian mincu, nu se poate face? Ecologica ar fi si recuperarea parului, a unghiilor, etc. Chiar nimic in sensul acesta?
|
|
|
|
