| |
 OAMENI CU DILEME |
|
Birocrație europeană și euro-jargon: o scurtă inițiere – interviu cu Lucian BRANEA, manager de proiecte cu finanțare europeană –
Este din Piatra Neamț, deși certificatul său de naștere a fost emis în Bacău, „într-o zi atipică dinspre finalul zodiei Fecioarei“, ne spune Lucian Branea. A absolvit Facultatea de Litere și, ulterior, Facultatea de Științe politice și administrative, la Universitatea București. În contul lui de pe Facebook scrie că a călătorit, ca ziarist și ca manager de proiect, în 31 de țări. În ciuda acestui fapt și a unor șederi mai lungi de un an în Praga și, respectiv, în Bruxelles, în acest moment locuiește în București de unde scrie rapoarte către finanțatori europeni, o îndeletnicire pe care o desfășoară cu succes, încă din 1995. A debutat „în volum“ la Editura Trei, în 2003, cu un manual de bune practici în managementul de proiect.
Ca ziarist, ați trăit cea mai exaltată perioadă a presei românești, cea de la începutul anilor ’90. De ce nu mai lucrați în presă? A existat un moment în care v-ați pierdut entuziasmul?
În mai 1994, după ce cotidianul la care lucram și-a încetat brusc apariția, am dat concurs pentru un post de coordonator de program la o organizație neguvernamentală importantă. În toamna aceluiași an, am început să lucrez pentru Radio „Europa liberă“, fără să-mi părăsesc slujba de la respectivul ONG. Ulterior, deși am continuat să colaborez la diverse publicații și să lucrez pentru „Europa liberă“ pînă în 2004, într-o formă sau alta (inclusiv în cele 13 luni petrecute la sediul central din Praga), n-am mai lucrat niciodată full-time în presă. Pur și simplu n-am mai detectat instituția de presă românească în care tabloidizarea nu dă un flit semnificativ coerenței demersului jurnalistic și, nu în ultimul rînd, limbii române. În plus, din 1996, m-am ocupat full-time de proiecte în cadrul unor organizații neguvernamentale, așa că m-am gîndit că, în acest mod, fac lucruri mai utile. Și, firește, a contat micșorarea semnificativă a numărului de șefi.
Cum ați defini meseria pe care o practicați acum?
În principiu, administrez proiecte cu o finalitate educațională, preponderent finanțate din fonduri europene, în colaborare cu parteneri europeni din circa cincisprezece țări. Sînt formator (sau trainer, ca să înțeleagă tot oengistul), sînt evaluator, scriu, editez, traduc, fac aproape tot ce e de făcut într-un proiect de acest tip. Și, ocazional, cînd între mine și un potențial conflict de interese se află o distanță considerabilă, fac parte din echipe care evaluează solicitările de finanțare ale altora sau sînt evaluator extern în proiectele ori programele altora, deja finanțate.
Scopuri, interese și beneficiari mulțumiți
Ce se înțelege în România prin proiecte europene? Dar prin „bani europeni“?
Mult promișii și prea puțin folosiții „bani europeni“ parcurg traseul Bruxelles-România, pe trei canale majore: fonduri nerambursabile, prin intermediul așa-numitelor „fonduri structurale“; fonduri nerambursabile distribuite prin programe comunitare de cooperare transnațională, cu parteneri din țări membre ale Uniunii Europene, dar și altele; și, în fine, fonduri rambursabile, care vin prin intermediul unor bănci de tipul Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Publicitatea, atît cea deliberată, cît și cea involuntară, ca să zic așa, datorată faptului că majoritatea zdrobitoare a mass-media se concentrează asupra temei deturnărilor de fonduri, a făcut ca, în ochii publicului, banii și proiectele europene să fie reprezentate exclusiv de către fondurile de pre-aderare și de cele de post-aderare, „fondurile structurale“. Din păcate sau din fericire, prin România circulă un puhoi de „bani europeni“ din toate cele trei categorii și – sincer să fiu – nu știu dacă nu e chiar mai bine că atenția presei e distrasă de cazurile de fonduri europene utilizate neadecvat. În acest mod, se permite, de fapt, proiectelor mai mici, dar mai vioaie, să se promoveze nu neapărat cu ajutorul media, ci printr-o formulă de marketing, direct și anume prin vocile unor beneficiari mulțumiți.
Cine sînt, de fapt, finanțatorii și ce urmăresc ei prin acordarea de fonduri?
Finanțatorul numărul 1 din România este, fără discuție, de mulți ani, Comisia Europeană. Rolul a ceea ce numim „bani europeni“ este de a aduce România la un nivel de dezvoltare comparabil cu al restului statelor membre, de a avea un stat funcțional, o societate civilă funcțională și o economie funcțională, care să nu tragă în jos restul comunității statelor europene. Motive foarte egoiste, deci – și deloc obscure.
Privite din afară, realizarea unor proiecte cu bani europeni și obținerea unor astfel de fonduri par destinate doar unor „inițiați“. Mulți au idei, dar nu știu ce să facă mai întîi sau cum să completeze o cerere de finanțare. Există o rețetă, o formulă care să funcționeze?
Un finanțator privat sau instituțional are scopuri și interese proprii într-o comunitate sau într-o țară. În consecință, este fundamental ca scopul și obiectivele proiectului tău să coincidă cu scopul și măcar unele dintre obiectivele pentru care finanțatorul e mandatat să aloce resurse. Celelalte elemente ar fi precizarea cît mai exactă a unui public-țintă (pentru cine?), a unor activități și a unei metodologii de lucru (cum?), a unor produse (ce?), a unor resurse (cu ce?). Și a impactului pe care îl va avea proiectul. Nu există cerere de finanțare pe lumea asta care să nu cuprindă elementele de mai sus. În consecință, de fiecare dată cînd ai o idee și cauți un finanțator pentru ea, ar fi ideal să ai deja precizate și puse pe hîrtie toate aceste elemente, pentru că, odată aflat față în față cu cererea de finanțare, tot ce vei avea de făcut va fi doar să ajustezi ceea ce ai redactat deja.
Evaluatorul cererii tale de finanțare va judeca proiectul pe baza unei grile – și, pentru multe programe de finanțare, aceste grile sînt publice. Dincolo de grila pe care o are în față, însă, evaluatorul va urmări coerența proiectului, va căuta să se asigure că știi exact ce vrei să faci și pentru cine, că poți realmente să faci ceea ce zici că faci și că, în caz că unele lucruri vor merge prost, ai prevăzut deja alternative.
Ce ne puteți spune despre factorii birocratici care apar pe „traseul“ finanțărilor? Pot fi evitați?
Birocrația n-are cum să nu fie ucigătoare la nivelul unei comunități de sute de milioane de persoane. Vestea bună însă este că e vorba de o birocrație care s-a orientat către cel mai mic numitor comun, cel puțin în domeniul finanțărilor. O altă veste bună: procedurile birocratice la un asemenea nivel trebuie să fie impecabile – pentru că, atunci cînd o dai în bară, te bombăne un număr de nemulțumiți de mii de ori mai mare decît în cazul unei birocrații „naționale“. Să ne înțelegem: cred că, nici chiar în România, nu ne omoară birocrația ca atare, ci tocmai faptul că diferite proceduri sînt aplicate selectiv și, de cele mai multe ori, mult prea lent pentru niște oameni care au început să pună mai mult preț pe timp, decît pe bani. Ceea ce vreau să spun e că, după 15 ani de lucrat cu „bani europeni“, eu cred că birocrația europeană în domeniul finanțărilor e OK. Proceduri care se aplică literal înseamnă pentru mine, și pentru mulți alții, previzibilitate – ceea ce e esențial cînd lucrezi cu un plan de activități foarte precis, iar reperele tale din proiect sînt niște termene-limită, nu un număr de ore în care te plictisești la un birou. Însă atunci cînd acest proces este dat pe mîna unor instituții românești, lucrurile se schimbă destul de radical.
Diferențe culturale și plimbări pe „bani europeni“
Ați lucrat în branșă și ca evaluator de proiecte. Ce înseamnă să fii evaluator?
Am fost cooptat într-o primă echipă de evaluatori de proiecte după ce administrasem două proiecte finanțate prin PHARE. Experiența efectivă de elaborare și administrare de proiecte este capitală pentru un evaluator, pentru că numai cineva care a trudit el însuși (firește, împreună cu alții) la redactarea și implementarea unui proiect poate distinge între proiecte scrise stîngaci, dar cu un remarcabil potențial de impact, și proiecte scrise impecabil, dar care nu alimentează decît resursele organizației care candidează, de pildă.
Dincolo de asta, un evaluator are o marjă de manevră destul de redusă, pentru că, de-acum, grilele de evaluare au un grad avansat de rigiditate. Din păcate sau din fericire, nu pot să dau exemple concrete, din motive lesne de înțeles – dar pot să zic că una dintre frustrările majore ale unui evaluator intervine cînd dă peste un proiect redactat impecabil de un „scriitor de proiecte profesionist“, dar care, în mod evident, nu va face decît să cheltuiască niște bani europeni pe activități care nu vor „schimba viața“ nimănui, de regulă nici măcar a vreunui membru al echipei care implementează proiectul.
Majoritatea proiectelor europene presupun întîlnirea mai multor oameni din țări diferite și lucrul în comun. Acest lucru în comun este real? Sau sînt doar niște oameni care se plimbă dintr-o țară într-alta, pe bani europeni?
Motivația individuală a participanților la aceste echipe transnaționale este capitală. Astfel încît este esențial să-ți recrutezi partenerii de proiect mizînd fie pe oameni pe care i-ai văzut la față și le-ai văzut sclipirea de interes în ochi în momentul în care ați discutat o idee de proiect, fie pe foști parteneri cu care ai lucrat bine, chiar dacă proiectul tău nu e chiar subiectul după care ei ar face un film, ca să zic așa…
Ritmul meu de lucru este „englezesc“, dar tot cu parteneri din sudul Europei am dus-o la capăt cel mai bine, pînă la urmă. În fruntea listei este o parteneră din Spania cu care am lucrat în mai multe proiecte. Apoi, în ciuda faptului că nu ador ritmul de lucru „italienesc“, nu știu cum s-a făcut că am avut, absolut în fiecare proiect în care am fost implicat, parteneri italieni. Am lucrat constant cu parteneri din Portugalia și Bulgaria. Și, în fine, acum explorez tot felul de planuri, mai mult sau mai puțin elaborate, cu diverși parteneri din Macedonia. „Diferențele culturale“ intervin, la nivel conceptual, în diferențe de aplicabilitate a unui proiect în diverse țări. E firesc, fiecare din parteneri petrece mai mult timp la el acasă decît la întîlnirile de proiect, iar dacă acesta generează un set de activități sau produse care să le fie utile în activitatea lor curentă, proiectul merge strună. Dacă nu, nu. Adică merge, însă nu strună. „Diferențele culturale“ care țin de ritm și etică a muncii nu sînt deloc diferite de „diferențele culturale“ cu care ne întîlnim și în România, cînd punem la aceeași masă boemi și pragmatici.
Dincolo de toate astea, „plimbarea pe bani europeni“ are, oricum, un rol educațional, cultural, nu? În definitiv, unul dintre rolurile acestor programe este să faciliteze mobilitatea transeuropeană a unor specialiști – nu doar ca ei să muncească, ocazional, trei zile între patru pereți și între două avioane, ci și ca aceștia să ajungă să cunoască cum funcționează diferitele componente ale noii noastre comunități, Uniunea Europeană. Și mă uit doar la mine... Ce-aș fi înțeles din ritmul de lucru al spaniolilor (și, deci, din Spania) dacă n-aș fi descoperit, în cursul primei mele întîlniri de proiect, într-o noapte călduroasă din martie 2001, că a încerca să dorm la 3 dimineața în camera mea de hotel din centrul Madridului era ca și cum aș fi încercat să dorm pe un stadion, în timpul unui meci – din cauza rumorii zecilor de mii de inși aflați, încă, pe stradă? Cum să-i fi înțeles pe englezi dacă nu m-aș fi aflat pe străzi într-o vineri și într-o sîmbătă noaptea din octombrie 2005 în Kingston-upon-Hull?
Ați pomenit mai devreme de proiecte care „schimbă vieți“. Care sînt cele mai importante proiecte pe care le-ați inițiat?
Să zicem că un proiect notabil, niciodată finanțat de altcineva decît de către inițiatori și de către unii dintre beneficiarii săi, ar fi șromania_eu_listț, un e-grup pe Yahoo! focalizat pe parcursul european al României – care, timp de șapte ani, a fost „cel mai mare“ e-grup de limbă română din lume. șromania_eu_listț este o comunitate virtuală consistentă, avînd, în acest moment, peste 7000 de abonați, care împlinește 10 ani pe 30 octombrie 2009.
Din categoria proiectelor care „schimbă vieți“ chiar în acest moment, aș pomeni de „Cui îi este frică de Minotaur?“ – un proiect co-finanțat de programul Tineret în Acțiune al Comisiei Europene, pe care Epsilon III îl derulează la Focșani. Pentru cine nu crede asta cu „schimbatul vieții“, blogul participanților se află aici: http://minotaurdefocsani.blogspot .com. În acest proiect, ne folosim preponderent de o formulă de teatru participativ numită teatru-labirint, cu care lucrăm, de vreo doi ani încoace, în compania partenerilor noștri europeni din rețeaua INFACCT – o organizație neguvernamentală europeană în care sîntem membri fondatori. În fine, din categoria proiectelor „scrise“ pentru prieteni, sper că n-a fost uitat „Nu da șpagă“, proiect instrumentat de Fundația CONCEPT, cu care am lucrat în perioada 2001-2004.
Dincolo de asta, și apropo de definiția mai largă a termenului de „proiect“, chiar Asociația Epsilon III, pe care o conduc de la fondare, din 2003, a devenit, în ultimul an și jumătate, un „proiect“ de succes.
a consemnat Adina POPESCU
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
