| |
 PE CE LUME TRĂIM |
|
Gabriel GIURGIU | pe la noi, prin UE
Multilingvism
„Da, dom’le, ai dreptate, sîntem buni la limbi străine.“ Asta îmi spunea taximetristul. Era prin septembrie 2006 (parcă). Mergeam spre centrul Infoeuropa, cel de lîngă Palatul Regal. Unii și-l mai amintesc din zilele lui de glorie. Centrul, nu Palatul. Adică din perioada cînd, zilnic, acolo se întîmpla cîte ceva. Mă duceam spre o întîlnire organizată de Jonathan Scheele. Sînt sigur că și pe el vi-l amintiți. Participau experți de la Institutul European din România. Jonathan stabilise tema: „România în UE: Rolul pe care îl va juca în perioada post-aderare, strategii de negociere a poziției și agendei“. A fost una dintre cele mai interesante conversații informale organizate de delegație. Pe drum, gîndeam cu voce tare la ce voi spune. În felul ăsta, îl luasem partener involuntar de conversație pe șoferul taxiului. „Ce domeniu avem noi tare, dom’le, la care să zicem că ieșim în evidență, că e un plus față de celelalte țări?“ „Eu aș zice că agricultura și turismul, cum zic toți, dar e o prostie, o lozincă“ – replică șoferul rapid. „Să fie programatorii, ăștia, softiștii, calculatoriștii, mai degrabă.“ „Da, dom’le, dar aici e deja un comisar, e madam Viviane Reading, e deja dat.“ După cîteva replici de genul ăsta, prinși în trafic, mă sună pe mobil verișoara mea primară. O cheamă Adriana Ionescu, sînt tare mîndru de ea. A cîștigat prin clasa a XII-a un concurs internațional de oratorie în limba engleză, a luat marele premiu care i-a fost înmînat de însuși Prințul Charles, chiar la Buckingham. Era primul cîștigător dintr-o țară ne-membră a Commonwealth-ului. Anana (așa îi zicem noi) mă sunase să îmi povestească despre aventurile masterului de interpreți de la Universitate. Cei de la Bruxelles aveau nevoie de interpreți de română într-un număr destul de mare, avînd în vedere că mai erau doar cîteva luni pînă la aderare. Clujul și Bucureștiul nu puteau, din motive obiective, să „scoată“ atîția absolvenți cîți ar fi trebuit.
După ce am închis telefonul, îmi pică fisa: „Dom’le, traducători și interpreți putem să dăm Europei“. Șoferul rămîne un pic perplex. Oricum, pe mașina lui scria mare: „We speak english and spanish“. Apoi, dezvoltăm subiectul. În România, vorbitul limbilor străine este o virtute. Prin comparație cu Sofia, Praga sau Budapesta, am avut mereu senzația că procentul de bucureșteni care pot să îți indice o stradă vorbind în engleză (sau franceză sau germană) este net superior. Scandinavii sînt toți fluenți în engleză sau germană, dar în flancul sudic, lucrurile sînt cam vraiște. Francezii au avut nevoie de recente și costisitoare campanii publice pentru a începe să învețe engleza, italienii sînt prea vrăjiți de frumusețea propriei limbi, spaniolii învață local limba turiștilor majoritari (germana sau franceza, bașca problema învățării castilianei sau a catalanei). Ce mai, la prima vedere, vorbitul limbilor străine este un plus al românilor, un avantaj comparativ între celelalte țări membre. La seminar, atunci cînd Jonathan a pus întrebarea legată de domeniul în care România ar fi ceva mai răsărită, am turuit cu pasiune tot ce repetasem mai devreme în taxi. Ziceam: „Dacă pînă de curînd am fost croitorii Europei, și nu era nici o rușine în asta, de ce nu am fi traducătorii și interpreții Europei? Ne-am putea baza pe asta.
În România, președinții sînt luați peste picior atunci cînd gafează în limbi străine, ceea ce în alte țări nu se prea întîmplă.“ (nu-i vorbă, peste cîțiva ani, un candidat la președinție a fost pus și la teste live de engleză și franceză de către moderatorii unui talk-show). La noi, asta face parte din firea lucrurilor. Necunoșterea unei limbi străine este privită, în România, ca o mare rușine. Prin vest, nici că le pasă. Ei au complexul culturilor mari, nu le trebuie să învețe și limba vorbită de vecin. O coincidență a făcut ca, după acea întîlnire, la vreo două săptămîni, Comisia Europeană să anunțe că Leonard Orban, primul comisar european din România, se va ocupa de domeniul multilingvismului. Mulți au sărit în sus de indignare. „Așa ne trebuie, dacă nu am fost în stare să negociem, asta e urmarea proastei reprezentări la Bruxelles. Asta ne trebuie, șef peste copiatoare, țară de mîna a doua ce sîntem!“ Nu împărtășeam defel acest val de critici. Priviți organigrama Comisiei Barroso (ediția întîi) și spuneți dumneavoastră ce alt portofoliu putea fi atribuit unei țări debutante într-ale sforăriilor interguvernamentale europene.
Pînă la urmă, Leonard Orban cred că și-a făcut treaba de comisar. În acești doi ani, cu bătaie spre trei, nu a stat chiar degeaba. Pe agenda cabinetului său au apărut dosare aparent surprinzătoare, cu un substrat politic evident. Cererea de recunoaștere a limbii catalane ca limbă oficială este un singur exemplu. Corsicanii au cerut ceva similar. Nu mai vorbim de basci. Limba gaeilge, a Republicii Irlanda, a devenit limbă oficială a Uniunii. („ce să-ți spun, crezi că există vreun irlandez care să nu vorbească engleza? Bine că au recunoscut și gaelic, să mai angajăm niște zeci de interpreți și traducători“ – îmi zicea ușor amuzat un tehnician, angajat al Comisiei). Primul palier al muncii lui Leonard Orban a fost cel strict organizatoric. Bugete, programări, organigrame pentru un staff remarcabil ca număr și calitate. A condus cel mai mare corp de translatori și interpreți din lume. Apoi, a avut de-a face cu amintitele solicitări cu substrat politic. În fine, ca prim-comisar pe asemenea domeniu, a desțelenit terenul și a găsit și o temă pentru o strategie comunitară: „Limbile străine și competitivitatea economică“. Nu-i de șagă o asemenea preocupare. Englezii înșiși au constatat că firmele lor pierd o grămadă de bani și productivitate deoarece, decenii la rînd, au evitat efortul de a învăța o limbă străină. Engleza părea de ajuns în business. Francezii au lansat cu mare tam-tam, anul trecut, o campanie spectaculoasă (și plină de umor) care îi îndemna pe cetățeni să învețe engleza. Motivul: din nou, competitivitatea economică.
Colac peste pupăză, Leonard Orban a mai trebuit să țină și tira reprezentării în Comisie a unei Românii nesigure, ezitante, începătoare în practica birocrației comunitare. Discret, fără panașul altor colegi de Comisie, primul comisar român nu a fost nici puturos, nici mofturos, nici ridicol. El și-a construit portofoliul de la zero, a gîndit politici și strategii bune pentru Uniune, a fost pragmatic și relativ eficient. Cred că portofoliul în sine, dovedit util va rămîne în structura Comisiei, indiferent ce (alt) mandat va obține România.
toate câmpurile sunt obligatorii
|
|
|
|
