Poezie, haine grele

T. O. BOBE

 

Intotdeauna cind ma gindesc la Eminescu imi vine in minte statuia din fata Ateneului, expresia celui mai trist caraghioslic si a divortului tragic-comic de spiritul critic in favoarea amantlicului cu gaunosenia emfatica si cu ohtatul "poeticesc".

Ma intreb cum sa nu rizi in fata unui Eminescu nud si cum sa nu-ti inchipui instantaneu figurile altor scriitor in aceeasi ipostaza. Ginditi-va la Maiorescu avind un stergar in jurul soldurilor, la Caragiale camuflindu-si Doamne iarta-ma cu palaria, la Hortensia Papadat-Bengescu in costum de baie, la Sadoveanu cu suncile revarsate peste snurul boxerilor, inchipuiti-va numai cum i-ar sta lui Dosoftei cu deltoizii dezgoliti, cit de stingher si vinovat s-ar simti sistemul osos expus de Bacovia si cu ce morga ar tine Vianu Estetica pe pubis.

Si totusi in fata Ateneului nimeni nu hohoteste tinindu-se de foale. Un Eminescu dezbracat nu stirneste risul pentru ca in imaginarul cultural romanesc el a fost de mult asimilat cu Iisus. Profet neinteles in timpul vietii, sarac, pribeag, batjocorit in suferinta chiar inaintea mortii - iata doar citeva dintre trasaturile pe care le schiteaza o religie a eminescianismului sfertodoct, inspirata de echivalenta: romanul e nascut poet = romanul e nascut crestin. Ergo, cel mai mare poet roman musai sa fie un Hristos, un intemeietor de religie care sa stea in istoria literaturii romane ca un fermoar, impartind-o si, in acelasi timp, sudindu-i acesteia cele doua parti echivalente cu Vechiul Testament si Noul Testament.

Astazi, Eminescu a incetat sa mai fie perceput ca un scriitor (de va fi fost vreodata, caci inceputurile "sanctificarii" sale se pierd in negura vremilor) si a devenit profetul mintuitor a carui aparitie a fost anuntata de Alecsandri, un Ioan Botezatorul sui generis care l-a recunoscut in fata junimistilor pe adevaratul Mesia. In aceasta ordine de idei, Titu Maiorescu e un fel de Petru care a pus temelia unei biserici a carei cupola avea s-o desavirseasca G. Calinescu, adevarat Pavel convertit la iubirea nebuna fata de badita Mihai. Veronica Micle, dintr-o duduie adulterina, disponibila si cu fumuri literare, devine o Marie Magdalena, iar Macedonski, desi nu a facut parte dintre ucenici, este distribuit in rolul de Iuda.

Nu e de mirare ca in aceasta legenda a lui Eminescu nu isi au locul nici Perpessicius, nici Petru Cretia. Rectitudinea spiritului critic, neinsotita de teatralitatea gesturilor liturgice, este exilata intr-o periferie a speciozitatii prafoase, incapabila de inspiratia iluminata. Poezia este un "ce" mistic, profanat de scrutarea lucida, insa consolidat de contraforturile parafrazelor gaunoase si ale romantelor cintate de Revelion inaintea Perinitei. Rostul literaturii romane de dinainte de Eminescu, asa putina cum a fost, pare acela de a pregati venirea "poetului nepereche", iar a celei de dupa el de a se astepta la nesfirsit ivirea "altui crin de taria parfumurilor sale".

Acest proiect religios insoteste ca un blestem cea mai raspindita perceptie a poziei lui Eminescu si este intretinuta adesea de intelectuali cu pretentii, astfel incit nu e de mirare ca mai acum citiva ani TVR transmitea intruna slagarul sotilor Teodorovici, in prezent decedati ca urmare a unui totusi regretabil accident rutier, slagar al carui refren lalaia: "De-om avea ori nu dreptate, / Eminescu sa ne judece."

Rastignit, in proiectie, pe simbolul culturii romane - Ateneul -, Eminescu indura pacient despuierea sa de croiala nemteasca a poeziei si infasarea intr-un prea sumar prosop encomiastic pe sub care se nutresc cu sirg bigotii literaturii.

Dilema Nr.265, 27 febr.-5 mart. 1998