Bucurie și fericire, text: Székely Csaba, traducerea: Varro Izabella, regia: Ándi Gherghe, asistent regie: Simon Attila, lumini: Szekely Tamas. Cu: Benedek Botond, Badics Petra, Piroska Nagy Fodor, Nagy Istvan, Károly Kovács, Orbán Levente, Szász Réka. Cofinanțat de AFCN și Municipiul Tîrgu Mureş. Teatru 3G din Tîrgu Mureş. 

De vreo doi ani, societatea autohtonă este divizată de iniţiativa Coaliţiei pentru Familie privind redefinirea familiei în Constituţie ca fiind uniunea între un bărbat şi o femeie, cu intenţia de a anula posibilitatea ca în viitor să fie legalizată căsătoria între persoane de acelaşi sex. Artiştii au reacţionat faţă de acest demers şi de ampla campanie care l-a însoţit prin spectacole care explorează tema LGBT în raport cu preconizatul referendum pentru „ocrotirea“ familiei tradiţionale (subiect deocamdată abandonat în discuţiile publice după ce Curtea de Justiţie a UE a decis că ţările membre trebuie să recunoască mariajele între persoane de acelaşi sex, oficializate în alte state). Abordările artistice sînt diferite, dar concluziile au ajuns în acelaşi punct: demersul CpF a stîrnit homofobia latentă a societăţii.

Una dintre perspectivele nu atît atipice, cît specifice asupra homofobiei vine de la Teatrul 3G din Tîrgu Mureş. Invitat de ActiveWatch la Gala Hate Awards (Teatrul Odeon, 23 mai), Bucurie şi fericire – text Csaba Székely, regie Ándi Gherghe – este o incursiune ficţională în viaţa aproape complet necunoscută a homosexualilor secui. Spectacolul explorează homofobia într-o comunitate etnică profund conservatoare, în care se respectă autoritatea, în special cea a Bisericii, mentalitatea este rigidă, viaţa personală este interiorizată, iar relaţiile de familie sînt caracterizate de o anume duritate prin care se traduce intransigenţa morală. Atitudinea inflexibilă a unor oameni care preferă să nege realitatea, dacă nu le convine, decît să şi-o asume sau măcar să admită că există, favorizează ierarhizarea discriminărilor astfel încît unele categorii de persoane stigmatizate public pot deveni acceptabile în raport cu altele. Dublu minoritarii – homosexuali şi secui – se confruntă cu poziţionarea pe cea mai joasă treaptă în acest clasament, ca o formă vie de superlativ negativ.

Csaba Székely ridica problema gradelor de discriminare şi în alt spectacol, MaRó, tot în regia lui Ándi Gherghe: din perspectiva naţionalismului maghiar, românii erau indezirabili, dar deveneau acceptabili (ba chiar parteneri de atitudini rasiste pentru maghiari, „compătimeau împreună“, vorba lui Caragiale) în raport cu romii. Fără să fie explicit exprimată, şi din Bucurie şi fericire transpare ierarhizarea discriminării: un extremist maghiar homofob s-ar putea împrieteni mai degrabă cu un naţionalist român decît cu un maghiar gay. De exemplu, un tată (Nagy Istvan) îşi „motivează“ copilul să facă diferite lucruri prin folosirea exemplului negativ, un prototip stigmatizat în mentalul colectiv („Ce-i cu tine, de ce nu cînți, ești poponar?“). De altfel, în spectacol există un inventar de idei homofobe vehiculate în spaţiul public cu funcţia de a legitima aversiunea (frica/furia) faţă de persoanele LGBT (exemplu: profesorii homosexuali şi operele de artă cu/despre gay pervertesc elevii). În plus, dramaturgul Csaba Székely se concentrează în special pe zona rurală sau mic urbană, acolo unde homofobia este puternică şi asumată (aşa cum, zic tradiţionaliştii, ţăranii români nu pot fi gay, nici cei secui nu sînt).

Construit fragmentar, din poveşti inspirate de cazuri reale (printre care cel al Adelei Stan, profesoara de la Turda concediată după ce a prezentat elevilor Eclipsă totală, un film despre Paul Verlaine şi Artur Rimbaud), care converg/explodează în final (artificiu dramaturgic necesar pentru a demonstra că situaţiile şi convingerile diferite există în acelaşi timp şi acelaşi loc, de unde şi necesitatea cultivării unei culturi a diversităţii), spectacolul panoramează intersecţia între viaţa obişnuită (iubiri fericite sau neîmpărtăşite, relaţii funcţionale sau destrămate etc.), aşa cum este ea, indiferent de orientarea sexuală, şi homofobia care grevează existenţa persoanelor LGBT. Cotidianul homosexualilor nu se poate derula normal într-un context homofob, iar spectacolul arată tocmai curgerea accidentată a vieţii de zi cu zi, acest trăit la marginea provizoratului, ascunsului, nespusului.

Este aici şi o privire solidară a heterosexualilor faţă de persoanele LGBT. Creat de un dramaturg şi un regizor heterosexuali, show-ul are mai puţin de-a face cu introspecţii care poetizează vulnerabilitatea (aşa cum se întîmplă în spectacole în care perspectiva este dinăuntru, personală) şi mai mult cu greutăţile concrete cu care se confruntă homosexualii (recunoaşterea, faţă de sine şi în faţa celorlalţi, a propriei identităţi de gen, marginalizarea la locul de muncă – inclusiv pierderea serviciului – şi în societate, exluderea din familie, agresiunile în spaţiul public etc.).

Spectacolul are o ramă vizibil convenţională: homosexualii sînt prezentaţi ca o specie bizară într-un documentar TV. Este o trimitere la absurdul pe care îl creează societatea contemporană prin etichetarea unor oameni ca fiind inferiori faţă de norma socială (radicalizarea acestei atitudini a făcut ca homosexualii să fie victime ale Holocaustului). Regizorul Ándi Gherghe configurează un spaţiu comun, unde se adună toate ideile, situaţiile şi personajele. Se întîlnesc aici un profesor (Benedek Botond) care are pobleme nu doar cu propria sexualitate, ci şi cu propria meserie, un fost elev plecat la oraş (Károly Kovács), un cuplu de lesbiene (Badics Petra şi Szász Réka) în criză, un cîrciumar de sat (Orbán Levente), refugiat de lîngă nevastă (Piroska Nagy Fodor) lîngă posterul cu Freddie Mercury, şi vocile/autorităţile publice (poliţist, asistentă, profesori etc.). Filtrul pus de regizor intersectează mai multe stiluri: realism, parodie, absurd, grotesc (bătaia coregrafiată pe muzică de operă este un debuşeu parodic al unei situaţii dramatice) şi prin el este exploatată abilitatea comediei de a spune lucruri grave într-o formă (aparent) neserioasă.

Prezentînd poveştile unor oameni negaţi de propria comunitate („şterşi“ din conştiinţa publică), Bucurie şi fericire arată cum societatea exercită diferite modalităţi de bullying asupra unor categorii sociale. Una dintre formulele de agresiune este procesul prin care victimele sînt făcute invizibile. Căci cine nu „există“ nu poate pretinde drepturi. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Cristina Gânj