A rămas un provincial toată viaţa. Se născuse în 1871, la Botoşani, de care a fost întotdeauna legat şi prin amintirile de copilărie, şi prin cercetările sale de istoric, deşi familia, scăpătată, pierduse locuinţa străbunicului (una dintre cele mai frumoase case din secolul al XVIII-lea pe care le-a mai păstrat oraşul, acum iarăşi de vînzare, după ce a găzduit Muzeul local de Etnografie). Tot o ambianţă patriarhală, semirurală, a căutat şi cînd s-a stabilit la Vălenii de Munte, unde, în 1908, se instala în casa din care a plecat doar în 1940, cînd cutremurul a distrus-o pentru prima oară, cu două săptămîni înaintea teribilei lui morţi.

Aşa se face că, deşi reţinut în Bucureşti timp de cincizeci de ani de îndatoririle cărora avea să le facă faţă ca profesor şi ca om politic, n-a încetat să cutreiere ţara şi străinătatea, ca nesăţios călător, aşa încît drumurile sale prin acest oraş au urmat cu regularitate aceleaşi trasee, pe jos, de acasă la Universitate, la Academie, la Liga Culturală (pe malul Dîmboviţei), la anticari (adunaţi atunci în spatele CEC-ului), la redacţia Neamului Românesc (str. Domniţa Anastasia nr. 6, alături fiind tipografia la care apărea Revista istorică) şi la Institutul Sud-Est European (str. Banu Mărăcine nr.1, într-un sărăcăcios cartier dispărut, pe locul magazinului Unirea). Alteori se abătea spre Cameră sau spre Palatul Regal. După cum se vede, numai vechiul centru al Capitalei.  Locuinţele sale aici au fost, pe rînd, în str. Sculpturii (mai tîrziu Ştefan Furtună), apoi în Sfinţii Voievozi nr. 16, unde era în 1894, aproape de Academie. Din 1896 pînă la 1900 în str. Icoanei nr. 64. Interiorul acela este descris de unul dintre foştii elevi care veneau acolo la seminarii: „o casă cu odăile dînd dintr-una într-alta, sistem vagon... o odaie în stînga la colţ de stradă, antreul, două alte odăi, în dreapta bucătăria... Sîntem în biroul lui acum. Rafturile se îndoaie, fiind din lemn ieftin, de brad, sub greutatea cărţilor.“ În pragul noului veac, cele de pe acum 5000 de volume – vor fi pînă la urmă de zece ori mai multe – au fost mutate în casa din Aleea Alexe Marin nr. 6, o intrare din str. Chimistului (azi Iulia Hasdeu), locuinţa pentru încă patru ani a lui N. Iorga, care avea lîngă el pe mamă-sa, pe cei doi copii din prima căsătorie şi pe a doua soţie, Catinca Bogdan, care va naşte acolo alţi trei copii. În 1905-1907, această numeroasă familie, cu încă un fiu, locuia cu chirie în str. Buzeşti nr. 42: sînt anii în care Iorga a condus Sămănătorul, a stîrnit manifestaţia din Piaţa Teatrului Naţional şi a luat apărarea ţăranilor răsculaţi. Această clădire istorică există încă, dar, ocupată cîtva timp de un cabinet medical, a devenit un restaurant, care se cheamă obraznic „La Casa Iorga“. A urmat o pauză îndelungată, în cursul căreia reşedinţa principală era la Văleni, cu vizite în Bucureşti şi popas la hotel de fiecare dată, plecarea în Bulgaria, pe front, în 1913, şi refugiul la Iaşi pe cînd restul familiei fusese expediat la Odessa, în 1917.

La întoarcere, la sfîrşitul lui 1918, o imagine apocaliptică: „Oraşul e un iad de murdărie sub un cer de plumb. O mulţime imensă, cu căutături de bestii preocupate de hrană şi de plăceri, se tîrăşte prin noroiul gros, pe care-l răscolesc cîteva femei în zdrenţe, cu figurile de agonie. Cai flămînzi cad în marginea trotuarului şi pe unul îl sfîşiau cîinii. Iar seara, în lumina slabă, lumea inconştientă se plimbă.“ Pentru refacerea cu greu a unei gospodării s-a găsit adăpost lîngă Gara de Nord, în str. Al. Depărăţeanu nr. 2, la etaj (casa există şi azi). O soluţie a dificultăţilor i-a fost oferită lui Iorga de către grupul de prieteni şi colaboratori care i-au dăruit în 1919 casa din Şoseaua Bonaparte nr. 8, pe care, la rîndul său, a lăsat-o moştenire statului odată cu marea bibliotecă. Adresa era Bd. Ilie Pintilie nr. 6, cînd buldozerele din 1986 au sfărîmat-o. În locul grămezii de cărămizi pe care am văzut-o atunci este acum sediul BRD de la colţul bulevardelor Lascăr Catargiu şi Iancu de Hunedoara. De partea cealaltă a Pieţii Victoria, unde începea Şoseaua Jianu (Bd. Aviatorilor), avea să fie, din 1939, pentru numai un an, ultima locuinţă a lui N. Iorga, în aripa stîngă a Institutului de Istorie Universală. Este şi singurul dintre aşezămintele lui care şi-a menţinut pînă astăzi rostul pentru care îl gîndise, fără să se clintească din loc. 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.