Habar n-am dacă Roland Barthes ar fi fost revoltat de publicarea Jurnalului de doliu – aşa cum ne asigura François Wahl (prietenul şi editorul său de la Seuil) anul trecut, la publicarea celor 330 de fişe postume, traduse acum şi în româneşte la Editura Cartier. Scrise timp de un an şi jumătate, din 25 octombrie 1977 şi pînă în 15 septembrie 1978, pe foi mici, pregătite minuţios, ca pentru o viitoare desfăşurare, notaţiile din acest jurnal extrem se regăsesc, în diverse forme, în Camera luminoasă (şi ea postumă), în cursul despre „Neutru“ de la Collège de France sau în Vita nova, cartea proiectată, dar niciodată scrisă. Cu toate că Wahl editase încă din anii ’80 – în pofida rezervelor exprimate de fratele lui Barthes, Michel Selzedo – două cărţi care limpezeau într-un fel destul de crud şi de abrupt homosexualitatea lui Roland Barthes (Incidents şi Soirées de Paris), la publicarea tristului jurnal îndoliat, acelaşi Wahl scrie despre brutalitatea devoalării suferinţei sau despre „mîncărimile de hienă“ ale editorilor, clamînd lapidar: „registrul intimului nu era, în nici un caz, pentru el, menit publicării“. Tîrzie revelaţie, ciudată dublă măsură! Orice frază din Incidents l-ar contrazice pe François Wahl, măcar pentru că „lexicul impur“ şi „Zeiţa H – homosexualitate şi haşiş“ au avut întotdeauna, la Barthes, exigenţele lor de invocare în scris.

Jurnal de doliu – încheiat cu şase luni înainte de năpraznicul accident în urma căruia Barthes a murit – este şi un text al desprinderii sale de viaţă. Trebuie să se fi spus deja că felul stupid în care Barthes a fost strivit de un camion în timp ce se îndrepta spre Collège de France n-a putut să nu aibă legătură cu sfîşierea interioară în care-l aruncase moartea mamei sale. În acest sens, Jurnal de doliu este mai mult decît o succesiune de biografeme redactate lapidar şi transferenţial timp de un an şi jumătate, iar ele ating o intimitate inavuabilă doar în măsura în care vorbesc despre propria (apropiată) moarte. Sînt exerciţii spirituale (în felul lui Ignacio de Loyola, a cărui biografie Barthes a vrut să o scrie toată viaţa), exerciţii de supravieţuire ce refac, interior deocamdată, un „Monument“ al propriei mame, pe care-o regăseşte într-o veche fotografie din copilăria ei, la Chennevières-sur-Marne. Pentru un agnostic, constatarea e sfîşietor-semnificativă, la fel ca notaţia de la Casablanca (deşi Jurnalul e scris mai ales la Paris, în casa pe care Barthes o împărţea, spre sfîrşit, cu mama sa, sau la Urt, locul unde ea e înmormîntată): „Îmi spun – cu gîndul sfîşiat la mama – ce barbarie să nu crezi în suflete – în nemurirea sufletelor! Ce adevăr imbecil, materialismul!“.

E cumva indecent să vorbeşti despre intimitate contrariată cînd sub ochii tăi se reface o cronologie crîncenă a propriei (viitoare) morţi. Un fragment nedatat din jurnal („Suicid. Cum voi şti că nu mai sufăr, dacă sînt mort?“) se regăseşte în diverse forme în acomodarea cu propriul sfîrşit ce avea să vină peste doar şase luni de la încheierea jurnalului. Pentru cine priveşte fotografia de pe plajă publicată în Roland Barthes par Roland Barthes şi intitulată „Familia fără familiaritate“, asemănarea dintre scriitor şi mama sa e uluitoare: aceeaşi expresie, acelaşi zîmbet, o fuziune totală. În Jurnal de doliu, singura zonă de seninătate e tot o fotografie din copilăria mamei, măsura măsurilor, arhitextul vizual de la care va porni „Monumentul“ dedicat acesteia în Camera luminoasă: „Spre sfîrşitul vieţii sale, nu cu mult înainte de momentul cînd i-am privit fotografiile şi am descoperit-o pe cea din Grădina de Iarnă, mama era slăbită, foarte slăbită... În timpul bolii o îngrijeam, îi dădeam să bea ceai într-un vas care-i plăcea pentru că din el putea să bea mai uşor decît din ceaşcă, devenise fetiţa mea, regăsind, în ochii mei, fiinţa esenţială din prima fotografie... Ea, atît de puternică, Legea mea interioară, o simţeam, la sfîrşit, ca pe propriul meu copil feminin. Găseam astfel, în felul meu, o împăcare cu Moartea. Dacă, aşa cum au spus-o atîţia filozofi, Moartea este aspra victorie a speciei, dacă individualul moare pentru a satisface universalul, dacă, după ce s-a reprodus ca un altul, diferit de sine, individul moare, negîndu-se şi depăşindu-se astfel, eu, care nu am procreat, mi-am născut mama, în chiar boala ei.“

Dacă există vreun soi de intimitate care trebuie respectată în acest jurnal fragmentar, întrerupt de hohote de plîns şi mortificări conştiente – aceasta e o intimitate spirituală cu propria dispariţie, un exerciţiu spiritual în propria carne pe care îl provoacă tot fiinţa excepţională: „Noaptea trecută, un vis urît. Scenă cu mama. Disensiune, durere, hohote de plîns: eram separat de ea de ceva (printr-o decizie a ei) de ordin spiritual... Ea era inaccesibilă.“ Contemplaţia fotografiei din Grădina de Iarnă îi dă scriitorului mai mult decît „ştiinţa imposibilă a fiinţei iubite“. Contopirea cu mama-copil din fotografie actualizează, paradoxal, o practică a ieşirii împăcate din viaţă, o regăsire (inavuabilă, abia ea, în cuvinte) a sensului morţii: regăsirea mamei, depăşirea separării de ordin spiritual pe care moartea ei o provocase.

E foarte adevărat că în biografia postumă a fiecărui om cu adevărat charismatic, iubit şi admirat (cum a fost Roland Barthes, deşi nu s-a simţit niciodată aşa) există un moment precis în care posteritatea începe un soi de contabilizare isterică a fiecărei însemnări întîmplătoare. Jurnal de doliu are însă – pentru cine ştie să-l citească – o cu totul altă valoare: el e o „carte practică a morţilor“ în care fiinţa absolută e o fetiţă, întruchipare a bunătăţii, nobleţei şi blîndeţei, cineva care dă un sens liniştitor şi luminos morţii inevitabile. Cine poate cere mai mult de la o carte?