Mai întîi, să vă spun cum văd eu (!) că e cu oamenii care vibrează prea adînc. Una dintre ferestrele mele stă deschisă de vreo două luni. Odată cu sosirea lui septembrie, am început să mă trezesc în toiul nopții, în căutarea unei pături care să-mi astîmpere frigul. Da, cum e în cîntecul ăla al lui Asaf Avidan, cînd te trezești în labirint sau în te miri ce vis și nici nu mai știi ce anume căutai la început. Și mă gîndesc serios dacă e cazul să închid fereastra. Și să deschid fereastrul, pe interior.

Așa e și cu inimile deschise. Nu poți selecta trăirile, pentru că (te) iau pe nepregătite. Nu există jumătăți de măsură, doar curgere. Nu poți sta prea mult cu trăirile închise pe dinăuntru, că s-ar putea să facă ravagii. Poți doar să fii. Și eventual să închizi temporar pentru amenajări speciale.

Nu-i ușor să te (re)scrii pe sub straturile de memorie, ca și cum ești fără să fi fost. Nu-i ușor nici să așez în cuvinte o experiență care încă nu s-a decantat în mine, fără teama de a-i răpi esența. Ne-am înțeles, deci? Prea puține din cele dragi inimii sînt ușoare. Dar zboară, mereu. Ca Dedal. Uneori, nici nu știu cum reușesc.

Cînd a pășit pe scenă la Balkanik Festival și a sculptat primele acorduri, „No stone unturned, am părăsit pe nepregătite zona barierelor emoționale și m-am lăsat purtată de un val care nu promitea nici mai mult, nici mai puțin decît să curgă prin suișurile și coborîșurile firescului uman, să restituie pentru aproape două ore un soi aparte de libertate interioară aproape imperceptibilă din exterior, care se scurge subtil prin cotloanele interioare, la o magnitudine cathartică, dublată de stranietatea și ascuțimea efectelor muzicale. Nici o piatră emoțională nu a rămas nezgîndurită.

„Your Anchor“, piesa după care Asaf ne-a lăsat tînjind după bis, s-a intersectat, în planul nu-atît-de-paralel din inima mea, cu „Ecourile” floydiene. Îl priveam cum își pregătește alchimic sunetele, ca un maestru fierar care-și îmblînzește și transmută durerea în focul propriei sale pasiuni pentru viață. Ceva din acordurile lui m-a dus cu inima la „Who by Fire” al lui Cohen și la sublimul solo de chitară al lui Javier Mas.

Înainte de „One Day”, ne-a transmis că semnificația pe care o acordăm cîntecului ne aparține, dar că, pentru el, este un cîntec trist. În fond, artiștii naturali oferă un dar neprețuit: o frîntură întreagă din ei înșiși în care să ne putem oglindi și regăsi. Iar cîntecele bune au cele mai multe vieți paralele, amplificate de nuanțele vieților care-și găsesc sensul în ele.

Ca niște săbii ascuțite, dar blînde, cîntecele atingeau fără să rănească toate notele corzilor interioare. Simțeai, cu intensă claritate, dincolo de sunet, trăirea. Iar întîlnirea sunetelor cu luminile făcea să pară că se pregătea să decoleze către o altă dimensiune, una mai familiară sufletului său. Electric.

Se pot vorbi multe cu el, la un whisky. Ne-a povestit cum a scris „Over You Blues”, la un pahar plin ochi cu furie îmbibat de gelozie și de ce?-uri, răfuieli existențiale cu zeii și inevitabila întîlnire cu hăul fricii. Se simte că scrie și cîntă ca să se întîlnească pe Sine, nu pentru a obține o reacție sau a fi plăcut. Deși, inevitabil, se întîmplă. Ne-a invitat să-l acompaniem, timp în care a motivat că bea pentru a recrea contextul piesei. Și a spus ceva de genul: And this is where the show usually starts to go down.” But, obviously, it didn’t. În schimb, muzica din el s-a dezlănțuit de-a binelea.

Pentru mine, bis-ul a atins centrul, cu „The Labyrinth Song”. Avînd în vedere fascinația mea pentru mitologie și teme arhetipale, dar și încăpățînarea cu care acest simbol îmi mai dă cîte un ghiont în viața mea, am rămas în puncte de suspensie. A povestit mitul și ne-a lăsat să înțelegem transpunerea sa în rolul lui Tezeu, rătăcit în propriul său labirinterior. Frumusețea miturilor este că îți deschid perspectiva. Și devine straniu uneori cînd realizezi că nu sînt atît de mituri pe cît par. Ascultasem de (prea) multe ori înainte cîntecul pînă să mă surprindă gîndul că firul Ariadnei poate fi însuși indiciul Sufletului în această căutare de negăsire a Egoului. Căutăm, de multe ori, în orb, fără să știm ce și uneori nu aflăm că găsim, iar dacă aflăm, nu știm ce anume sau pentru cît timp. Scuzați tușa dramatică, dar poate că tocmai seva confuziei alimentează căutarea din fiecare puls. În forma ei poetică, nevoia umană de eternizare și certitudine: „Ariadne, let me sing you/ and we’ll make each other last.”

Pe scenă, s-a încheiat cu „Different pulses”. Sincronizarea interioarelor este întotdeauna o provocare, o pasăre rară.

Acum, mă scuzați, trebuie să închid. Se face frig.

Mulțumesc, Asaf Avidan, că ai cîntat din propria ta mitologie personală.

Foto: Năluca