(interviu apărut în Dilema, nr. 347, 1-7 octombrie 1999)

Dacă ne luăm după statistică (rata populaţiei urbane din România 55%, cf. "Statele lumii de la A la Z", 1998) s-ar spune că aproape jumătate din locuitorii ţării noastre trăiesc într-un paradis accesibil: la ţară. De n-ar fi aşa, de ce s-ar înmulţi în peisajul rural casele de vacanţă ale oamenilor cu dare de mînă din oraşe, de ce de acolo maşinile s-ar întoarce totdeauna cu portbagajele pline (ospitalitatea ţărănească = gratuitate) sau de ce ar fi brusc iubite rudele uitate care acum şi-au recîştigat pămîntul, numai bun să fie valorificat în beneficiul celor gata să pornească o afacere ori să-şi cumpere apartament la bloc? Şi pînă nu prea demult nu satul producea unele din biografiile curate lacrimă, care făceau carieră pe bază de origine sănătoasă? Imaginată ca un paradis şi tratată de vreo cincizeci de ani ca o "colonie" internă, avînd resurse încă nesecate - "nu se poate, oricît s-ar plînge ţăranii, mai au ei ceva" - lumea rurală ne trimite astăzi imagini neliniştitoare: localităţi ce se risipesc şi se sting, şcoli în paragină, violenţă crescîndă, sărăcie şi kitsch. Ce mai au ţăranii şi ce se mai păstrează din civilizaţia lor, care pare să treacă acum printr-o lumină din ce în ce mai palidă? Judecînd astfel cădem pradă unei nostalgii alarmate sau descoperim un adevăr inevitabil? Cerem cîteva lămuriri în această privinţă dlui Horia Bernea, director al Muzeului Ţăranului Român - Muzeu Naţional de Arte şi Tradiţii.
 
Satul - o experienţă proprie

Cum îşi asumă, stimate dle Horia Bernea, un orăşean get-beget lumea rurală? Aveţi o experienţă personală a satului?

M-a trimis tata, în primele clase de şcoală, la ţară, într-o comună din zona Braşovului, Poiana Mărului îi spune - unde făcuse el cercetări etnografice în tinereţe şi îi plăcuse foarte mult locul. Era foamete în Bucureşti - asta prin '46-'47, da, în 1947, sigur, fiindcă îmi amintesc că acolo, la Poiana Mărului, am apucat ultima sărbătorire a zilei de 10 Mai. Taică-meu (Ernest Bernea, n.n.) urmase Literele şi Filosofia la Bucureşti, iar apoi studii în străinătate, în Elveţia, în Franţa şi în Germania, la Freiburg; nu privea satul ca pe o imagine idilică, sentimentală, cerceta valorile lumii rurale româneşti ca un om de carte făcută serios, cu temei. M-am pomenit, în clasa a II-a primară, printre nişte colegi foarte interesanţi, copii care străbăteau 10-12 km, venind de pe dealuri ca să ajungă la şcoală, copii sănătoşi, curaţi, între care mă simţeam bine. Ţin minte că în recreaţie, cînd scoteam cu toţii mîncarea, invidiam lipiile lor, faţă de care sandviciul meu nu mai făcea doi bani.

Cum era atunci satul?

Foarte frumos, organic, mare, răsfirat. Cred că şi pînă acum e cel mai răspîndit sat din România, se întinde pe vreo 70 km2. O casă pe un deal, alta "vecină" la o distanţă enormă. În comparaţie, partea lui "oficială", să-i spun aşa, era adunată pe o palmă de loc dominată de înălţimi: acolo se aflau şcoala, biserica, primăria, acolo coborau oamenii la "poronci", cînd era de anunţat ceva. O dată a venit să vorbească lumii din sat Constanţa Crăciun, nu ştiu ce-a spus, n-am înţeles, nu ştiu nici dacă maturii prezenţi acolo au înţeles ceva din ceea ce au auzit atunci şi aveau să trăiască mai tîrziu - sinistrul experiment comunist. Din peisajul satului reţin foarte bine o anumită culoare dominantă a "peisajului" uman. Precumpăneau culorile închise: negru, maro, stofe ţesute în casă, astea două erau obişnuite pentru îmbrăcămintea bărbaţilor: cine nu umbla în negru purta haine maro, şi invers. Femeile aveau cămăşile cu broderie cu negru, motive apropiate de costumul specific din Mărginimea Sibiului. Cea mai veche amintire: dealul coborînd pînă în faţa casei. Dealul care a devenit într-o vreme şi o temă a mea.

Schimbări

Cît de profunde credeţi că au fost transformările operate în lumea rurală, urmărind, cum se spunea în Epocă, "ştergerea diferenţei dintre oraş şi sat"?

Colectivizarea a distrus spiritul comunitar, a dus la ceea ce am văzut cu toţii că s-a petrecut în lumea rurală. Poate în satele de pe fostele moşii mari, oamenilor să nu li se fi părut ceva cu totul neobişnuit stilul de "muncă la grămadă", nu ştiu; dar în comunele de munte şi de deal colectivizarea a fost o prostie. O prostie şi o crimă. Nu numai că asta a schimbat criterii, raporturi între oameni, peisaje, dar a schimbat chiar figura ţăranului. Acum 50 de ani omul de la ţără nu era gras decît, ştiu eu, dacă avea un dezechilibru glandular. De obicei ţăranul era voinic, avea un corp armonios, munca îl ţinea într-o anumită formă, intervenea aici şi valoarea alimentaţiei, bine cumpănite, ritmice. Ar trebui să amintim şi de regularitatea posturilor.

Cum arată ţăranul de astăzi?

Are tîrtiţă. I s-a modificat ceafa, ridurile ei sînt dispuse altfel. Satul s-a umplut de băşti. Costumul de muncă înseamnă acum salopeta, pufoaica şi basca. Din ţăran a apărut o fiinţă nouă, alarmată, grăbită, năucă: Navetistul, care muncea ziua la cîmp şi seara alerga cu bicicleta la oraş, la "servici" - paznic la bancă sau la fabrică. Se spunea că doarme acolo. Dormea şi nu dormea, că venea controlul. Acest regim de viaţă i-a modificat totul: mersul, statura, tipul de hrană, rostul meselor. Oricum, arată mai prost decît generaţia anterioară.
Aşa arată acum şi lumea din Poiana Mărului?

Din fericire, Poiana Mărului n-a fost colectivizată şi asta se vede încă. Dar nici acolo oamenii nu s-au putut feri cu totul de ce-a venit peste ei. În general, acum ţăranii sînt năuciţi. Ce mai aud, ce mai văd la televizor, pe apucate, lucrurile care mai pătrund în sat ca noutate nu-i ajută să-şi găsească un echilibru. Pe atemporalul şi genericul meu deal am găsit o discotecă funcţionînd într-o magazie-coteţ. La capătul lumii - disco! Exact asta.
Cînd e cazul să achiziţionaţi pentru muzeu un costum, un obiect din casa ori din curtea ţăranului, întîmpinaţi greutăţi? Pregetă, se tocmesc, refuză?

Din cîte ştiu nu prea ne lovim de refuzuri, aproape fără excepţie. De obiecte din casă, de unelte vechi - dacă le-au mai rămas - de instrumente muzicale, de blide vechi sau ştergare sătenii se despart mai simplu, nu se împotrivesc. Şi costumele populare le dau destul de uşor pentru muzeu, unii ne oferă spre achiziţie piese remarcabile. Avem atîtea lucruri frumoase, o mulţime de ii splendide, că s-ar putea deschide un muzeu numai cu ele şi cred că ar fi o surpriză extraordinară pentru public. Pe la 1900-1915 aristocraţia românească a început să arate mare interes pentru costumul popular, circulau atunci chiar şi cărţi poştale, ilustrate cu familia regală îmbrăcată naţional , ceea ce, într-un fel, deşi nu promova tocmai costumul de la ţară, ci unul selectat de gustul boieresc, a pus în valoare hainele de sărbătoare din lumea satelor, sugerînd că aşa ceva e frumos şi are calitate. În 1937, Al. Tzigara Samurcaş putea spune, cu dreptate, că "toată ţara e un muzeu". Acum, dacă privim în jur, ne dăm uşor seama ce prăpastie există între vremea de-atunci şi zilele noastre, sub acest raport. Cînd au avut de ales, în general muzeele au colecţionat, însă, numai portul de sărbătoare, singurul care ar avea acoperire în noţiunea de artă populară. Din păcate, nu avem costumul de lucru, pentru care ar trebui o cercetare lungă, anevoioasă şi nu ştiu cît de încununată de succes pînă la urmă, după atîtea transformări pe care le-a suferit satul.

În casa unui tractorist dintr-o comună dobrogeană care-şi făcuse o casă cam înghesuită, stil vagon, dar cu şapte încăperi, am văzut acum vreo 15 ani cîte o tapiserie "Răpirea din Serai", "Lac cu lebădă sub lună" ş.a.m.d., mai în fiecare odaie. Le aduceau vaporenii şi le vindeau cam cu 1.200 lei bucata, preţul unui salariu pe vremea aceea. După cum arăta, casei i-ar fi stat mai bine cu scoarţe ţărăneşti pe pereţi.

Foarte interesant! Şi erau altele în fiecare cameră? Remarcabil, omul. De fapt, ele reprezintă proiecţii ale nostalgiilor lui, au o oarecare clasicitate, modificată bineînţeles: imaginea cu lacul, lebăda, luna, pădurea din fundal sau cele cu personaje mitologice reprezintă un peisaj tip Claude Lorrain sau un tablou gen Poussin, care transmit o stare de seninătate, de visare. Să nu fim prea severi cu ceea ce ne-am obişnuit să numim kitsch şi nici foarte siguri că am avea cîştig de cauză imediat în faţa unui anumit public.

Spuneaţi că sătenii renunţă la obiectele vechi aproape fără excepţie. Există totuşi vreuna?
Da. Oricît le-ai oferi, oricît le-ai explica, spunîndu-le că aceste obiecte vor fi transportate cu grijă, că ajung într-un mare muzeu, că în loc o să le dai ceva cît mai asemănător cu ceea ce le ceri, ţăranii nu renunţă cu nici un preţ la crucile vechi din cimitir. Asta nu!

De la muzeu la realitate şi înapoi

Ce partid credeţi că îl reprezintă astăzi pe ţăran? Cum percepe el, de pildă, mesajul naţionalist?

Eu cred că la ora de faţă nu-l atrage cu adevărat şi nu-l reprezintă nici un partid. Pentru partide ţăranii sînt deocamdată o abstracţiune. Şi, în general, politicianul român este mult mai preocupat de alte mulţimi, ale stadioanelor, de exemplu, ceea ce reprezintă o formă de abrutizare îngrozitoare. În fond, ei nici nu se ocupă cu sportul, se ocupă cu fotbalul (nu pronunţă football.). M-aş opri aici.

Cum să înţelegem ţăranii de azi pornind de la Muzeul Ţăranului? Au mai păstrat ei ceva din satul tradiţional, autentic?
Dacă ne uităm bine, au mai păstrat, în anumite zone, în anumite sate, în cîteva case, au mai păstrat ceva. Dar aici trebuie să avem un fler deosebit. Îmi amintesc că, la un moment dat, prin '70, taică-meu era foarte entuziasmat de descoperirea unei "informatoare" (nu în sens securistic, Doamne fereşte, ci în bunul sens al cercetărilor de etnografie, antropologie, etnografie: aşa li se spune surselor de documentare). Eu eram foarte mirat de entuziasmul tatei, mai ales cînd am aflat că femeia cu care stătuse de vorbă, o persoană excepţională după părerea lui, era secretară de partid la Tohanul Vechi. Tata spunea că, deşi aparent nu mai avea nimic de ţărancă, păstrase totuşi perfect intact universul ţărănesc. Asta era foarte interesant, pentru că în tot ce spunea femeia era prezent acel amestec ciudat de magie şi de religie, păstrase o mentalitate magico-religioasă foarte pregnantă, prin care se dovedea că rămăsese, de fapt, foarte ţărancă. Chestiunea cu partidul era pur şi simplu un fel de abţibild. "Să vezi, zicea tata, în sate, de foarte multe ori, cei mai mari păstrători nu sînt cei care arată, sînt alţii. Dar totdeauna ei există, cum există şi o zonă în care e depozitat ceva". În fiecare sat există omul care a stat toată viaţa şi a meditat mai mult, a gîndit la rostul său şi la rostul lumii lui. El nu e neapărat unul bogat, dar nu este nici unul neapărat sărac, fiindcă această capacitate de a înmagazina este foarte neuniform distribuită în lumea rurală, şi pe lumea aceasta în general.

Există un viitor pentru această lume?

Mai mult decît bănuim, şi se poate reface, are capacitatea de regenerare. Tocmai din cauză că această parte aluvionară depusă deasupra, în vremea comunismului, nu acoperă cu totul şi n-a sufocat complet zona despre care vorbim. Eu cred că există la noi mai multă "ţărănie", în sensul nobil, decît ne închipuim. Sigur, satul acela ţărănesc absolutamente autentic, tip secolul XII, cum se mai putea vedea la noi încă în anii '30, nu mai există. El ar fi evoluat, în orice caz. Dar acum, cînd în Europa a apărut această evidentă recrudescenţă, acest reviriment al individualităţii, al varietăţii şi diferenţei (vezi satele care trăiesc "autarhic" în Sudul Franţei, în zona Nîmes şi în zona Lyon, sau unele zone din Anglia) cred că avem multe şanse de a recîştiga un anumit spirit binefăcător al lumii satului. La noi, în unele aşezări din Maramureş, prin Bucovina sau în ţinutul Neamţului sînt oameni care au ajuns la o anumită prosperitate făcută deja cu conştiinţa unicităţii locurilor, deci fără dorinţa de a se topi în alţii, pe care am avut-o într-un mod exagerat noi, "românii de baltă".

Credeţi că elementele de civilizaţie urbană, care le-au tulburat un timp existenţa, vor constitui acum tocmai un factor de legătură?

Da, aşa cred. Pentru că ţăranca dacă are timp (şi nu se taie curentul electric - n.n.) poate să vadă din satul ei, din casa ei "Melrose Place" la T.V. sau o telenovelă de succes în toată lumea. Din punct de vedere al modei ceea ce se caută şi circulă pe uliţa satului ar putea să circule foarte bine şi la New-York. Din cînd în cînd mai e cîte unul în port popular care nu se ştie de unde vine, dar semnalează că acolo e, totuşi, un sat.

Cu ce gînd aţi început, în '90, Muzeul Ţăranului?

Cîteodată, atunci cînd îl pregăteam, cu un gînd pesimist: "pentru cine naiba mai facem noi muzeul ăsta?". Fiindcă atunci cînd l-am gîndit şi organizat n-am dorit deloc refacerea concretă a lumii ţărăneşti, ca o dioramă. Am încercat să creăm aici un univers de forme, măcar o tentativă de tip metaforic, cum e în cazul "Triumfului", unde prin tot ce se întîmplă în sala de la etaj - fie şi prin mobila respectivă - încercăm să recuperăm ceva din "supa" enormă în care trăiau cîndva obiectele acestea în condiţia lor originară. Poate pentru un tînăr din 2030 sau 2060, dacă muzeul va mai exista atunci, un tînăr care va parcurge sălile şi va vedea ceva complet diferit de lumea sa şi de experienţa lui imediată, întîlnirea cu această atmosferă va fi ca un declic care îi va explica sau îi va revela ceva din interiorul lui. Sper.