● Lerd / Un om integru (Iran, 2017), de Mohammad Rasoulof. 

Succesul festivalier al filmelor iraniene a fost garantat nu numai de calitățile lor estetice, ci și de un spirit contestatar cu care au venit aproape la pachet. Mai recent, cenzura – care a devenit tot mai aprigă – a mutat interesul cineaștilor dinspre elaborate jocuri metatextuale, de film-în-film (à la Abbas Kiarostami), către o critică ferventă la adresa realităților locale. Sigur, asta nu a fost pe placul regimului, astfel că un regizor precum Jafar Panahi, autor de jonglerii strălucite cu diferite dispozitive narative (ca în The Mirror), dar și de filme politice incisive (de pildă, Crimson Gold), are acum interdicție de a părăsi Iranul și lucrează semiclandestin.

Situația lui Mohammad Rasoulof e tot pe-acolo: sîcîit constant de autorități (arestat în trecut, cu interdicție de a părăsi țara în prezent), Rasoulof s-a poziționat prin filmele sale ca unul dintre cei mai virulenți critici ai locului. Asta se vede și în precedentul său film, Manuscripts Don’t Burn (2013), veritabilă plonjare în măruntaiele putrede ale sistemului torționar din Iran, care se dedă la violențe și crimă pentru a acoperi orice voce din opoziție. Manuscripts e destul de criptic și se folosește de o narațiune fragmentată care abstractizează, deși spiritul său mordant e mereu limpede (nu întîmplător actorii sînt creditați ca anonimi): orașul forfotitor apare doar în oglinda retrovizoare, plot-ul se consumă în locuri abandonate și interioare aseptice.

În comparație, Lerd / Un om integru e un portret societal ordonat mai clasic: un individ pe nume Reza (Reza Akhlaghirad) se retrage departe de oraș alături de familia lui, pentru a trăi tihnit din piscicultură. Necazul e că terenul fermei sale e vînat de o companie ce i-a pus gînd rău micului întreprinzător, pe care vrea să-l oblige să vîndă. În repetatele încleștări dintre bărbat, soția sa și „ceilalți“, Rasoulof urmărește o teză clară, conform căreia omul cinstit va fi pînă la urmă înghițit și formatat de societatea coruptă. Dezvoltarea acestei teze n-are cine știe ce prospețime, nici prea mare atenție la specificul local: Iranul e văzut ca un generic no man’s land populat de oameni fără lege, iar pentru a supraviețui ești obligat să calci pe cadavre (cineva îi spune lui Reza că „ori ești asuprit, ori asupritor“). Mai mult, filmul e sufocat de demonstrativism, aproape fiecare scenă contribuind la acumularea de nenorociri într-un rechizitoriu făcut statului: o fată de altă religie decît cea musulmană e exmatriculată de la școală, apoi se sinucide; prieteni apropiați de-ai lui Reza sînt arestați din nimic etc.

Dar Un om integru e mai mult despre panta fără sfîrșit pe care o apucă Reza odată ce primii pești îi mor otrăviți. Schema „om versus sistem“ a filmului e lăsată în stadiul de prototip, iar Georgiana Mușat are dreptate cînd spune că aceasta preia din structura de duel a westernului (ba chiar a westernului de tip Moara cu noroc, în care traiul liniștit e periclitat din afară). Interesant e că structura cu care se luptă Reza e insidioasă și nu lasă la vedere decît angajații de jos, „recuperatorii“ mărunți. În rest, amenințarea are consistența vaporoasă a unei plăsmuiri kafkiene – datele despre atacatori se opresc la denumiri difuze de tipul „Compania“, „Șeful“. Reza se luptă de fapt cu un inamic nevăzut și eficient (reprezentat prin cadre cu un SUV care tot apare prin preajma casei), deci e firesc ca după un timp acțiunile lui să devină tot mai ermetice, iar omul să dea semne că își pierde mințile.

Rasoulof nu arată la fel de mult interes pentru mediul cinematografic ca predecesorii săi, angrenați în experimente la limita dintre ficțiune și documentar. Dacă filmul a obținut o recoltă bogată de premii prin festivaluri (inclusiv distincția Un Certain Regard la Cannes anul trecut), asta ține mai mult de încărcătura sa simbolică și de exemplul gestului. N a fost însă singurul film înverșunat, dar cam lipsit de subtilitate, din 2017: tot din zona Iranului, o animație ca -Tehran Taboo inventaria încă mai grosier o seamă de tare care fac ravagii în societatea iraniană, de la prostituție la fundamentalism religios (filmul era totuși regizat de Ali Soozandeh, imigrant iranian în Occident – deci la adăpost de eventuale persecuții din partea regimului). În comparație, un film de anul acesta ca 3 Faces, al lui Jafar Panahi, în care forța vine din subversiune și metatext, pare o bijuterie ce lucrează generos-empatic cu materialul uman avut la dispoziție. Sper doar să beneficieze de distribuție și la noi.