Oglinzi ale nostalgiei europene în America Latină
În această toamnă europeană am vizitat două oraşe din America Latină, Buenos Aires şi Montevideo, legate prin mii de fire nostalgice de o Europă a anilor ei de glorie.
Capitala Argentinei este oricum numită „Parisul Americii Latine“. Între 1880 şi 1920, Buenos Aires a cunoscut o dezvoltare uluitoare, consecinţă a unei prosperităţi economice de invidiat. Erau deceniile cînd europenii emigrau în Argentina ca să facă bani, să profite de oportunităţile unei ţări avînd dimensiunile unui subcontinent. Pe acest fond de reuşită şi de încredere nelimitată în progres, Buenos Aires s-a dotat cu edificii impresionante, multe dintre ele fiind opera arhitecţilor francezi.
De altfel, fascinaţia pentru Franţa este vizibilă la Buenos Aires mai mult decît în alte oraşe ale Americii Latine. Parisul a fost atunci modelul principal, cu el voia să rivalizeze viitoarea capitală a tangoului. Iar ambiţia metropolei argentiniene a fost chiar aceea de a depăşi marile oraşe europene în materie de raţionalitate, de calitate a infrastructurilor, de stil de viaţă. Într-un fel m-am amuzat plimbîndu-mă pe Bulevardul 9 Iulie din Buenos Aires, cel mai lat din lume (ceea ce îi irită cred pe mulţi pietoni pentru că traversarea sa cere timp şi trebuie făcută în cel puţin trei etape, cu tot atîtea opriri la stop). Parcă îi şi văd pe edilii de atunci ai oraşului gîndind cam aşa: dacă bulevardul Champs-Élysées are 70 de metri lăţime, ei bine, noi vom face unul de două ori mai lat, larg de 140 de metri, pentru a-i demonstra vechiului continent că Lumea Nouă este capabilă de performanţe civilizaţionale şi mai mari.
Sute şi sute de vile, palate, imobile şi clădiri oficiale amintesc, la Buenos Aires, de perioada numită în Franţa, dar şi în Europa, La Belle Époque. Teatrul Colón, inaugurat în 1908, voia să rivalizeze cu Opéra Garnier de la Paris, dar şi cu Scala din Milano, cu Opera de Stat din Viena şi cu Semperoper din Dresda. O întreagă galaxie de cafenele, cea mai renumită fiind Tortoni, se dorea o replică la tot ceea ce avea Europa mai faimos în această privinţă. De altfel, cafeneaua Tortoni de la Buenos Aires, unde astăzi turiştii stau la coadă în stradă ca să o poată vizita, a fost deschisă în 1885 de un imigrant francez şi era un ecou al celebrei cafenele Tortoni de Paris, de pe Bulevardul Italienilor, stabiliment în care se reunea în secolul al XIX lea elita culturală din Oraşul Luminilor.
Plimbîndu-mă prin diversele cartiere ale acestui luminos oraş care este Buenos Aires, parcurgîndu i vastele bulevarde, precum şi parcurile, admirîndu-i faţadele, vizitîndu-i muzeele şi intrînd în cafenelele sale m-am întîlnit, de fapt, cu anumite promisiuni utopice pe care Europa le-a făcut lumii şi pe care nu le-a dus pînă la capăt. Pentru că exact în momentul cînd Europa se afla în culmea gloriei sale, cînd domina din punct de vedere cultural, economic, tehnologic şi militar întreaga planetă, cînd nu avea rival în materie de model, exact atunci deci, cu mai bine de o sută de ani în urmă, Europa a încercat să se sinucidă. Mă refer, evident, la Primul Război Mondial care, văzut din Lumea Nouă, a fost fără îndoială perceput ca o imensă şi atroce absurditate. O absurditate care a generat apoi o a doua monstruozitate, altfel spus cel de-al Doilea Război Mondial, şi implicit declinul modelului european.
Nici America Latină însă, care în preajma anului 1900 era în plină înflorire, nu a scăpat de toxicitatea violenţelor, a dictaturilor, a deziluziilor politice şi a crizelor repetitive. În acest moment la Buenos Aires vine primăvara, dar Argentina trece prin noi turbulenţe economice şi sociale. Inflaţia este galopantă, pesoul şi-a pierdut jumătate din valoarea sa de la începutul anului. Un preşedinte de centru dreapta, Mauricio Macri, a rupt cu o lungă tradiţie peronistă şi radicală în fruntea statului. Dar promisiunile sale în materie de economie nu corespund aşteptărilor populaţiei. Un tînăr actor argentinian cu care am stat îndelung de vorbă îmi spunea că un preşedinte „mai rău“ ca Mauricio Macri nu mai poate fi găsit pe planetă şi că reprezintă pentru Argentina o „calamitate“ mai mare decît Donald Trump pentru Statele Unite.
Există în prezent unele similitudini între Europa şi America Latină în ce priveşte angoasele economice, problema imigraţiei, neîncrederea în elite, erodarea partidelor tradiţionale, scandalurile de corupţie, ofensivele populiste… Un regizor brazilian îmi spunea că are de gînd să se refugieze în Europa dacă în Brazilia prezidenţialele din octombrie vor fi cîştigate de candidatul extremei drepte, Jair Bolsonaro.
Ceva mai multă serenitate politică mi s-a părut că găsesc însă în Uruguay, o ţară despre care uneori se spune că ar fi „Elveţia Americii Latine“. Plimbîndu-mă prin Montevideo, m am simţit însă departe de imaginea Elveţiei, mi s-a părut mai degrabă, uneori, că mă aflam într-un Bucureşti al anilor ’30. Tot un actor mi-a explicat de ce numele de „Elveţie a Americii Latine“ nu mai e valabil pentru Uruguay. El mi-a revelat, de fapt, un paradox stupefiant: prosperitatea din prima jumătate a secolului al XX-lea a fost legată, în Uruguay, de exporturile masive de conserve de carne cumpărate în special de armata americană aflată pe diferite fronturi, în Europa, dar şi în Coreea şi în Vietnam. Cu o anumită amărăciune şi cu un sentiment de vinovăţie, actorul uruguayan recunoştea că elanul prosperităţii s-a oprit în ţara sa odată cu încetarea respectivelor războaie, precum şi după ce americanii au inventat mari containere frigorifice ca să conserve carnea.
Oare pe această planetă sîntem condamnaţi ca nefericirea unora să însemne sursă de prosperitate pentru alţii? Iată doar una din întrebările tulburătoare cu care m-am întors din America Latină.
