În anul 2005, după apariţia traducerii româneşti a monumentalei monografii pe care Mac Linscott Ricketts a consacrat-o lui Mircea Eliade, am scris o scurtă recenzie pe care, din diverse motive, am preferat să nu o public. După cinci ani, motivele, oricare ar fi fost ele, devin istorie. Descoperind-o acum, vreau să o ofer profesorului american cu ocazia împlinirii, în ziua de Crăciun, a rodnicei vîrste de 80 de ani.

De fiecare dată cînd îl citesc sau recitesc pe Mac Linscott Ricketts, mi se întăreşte convingerea că nu poţi scrie despre Mircea Eliade fără a trebui să repeţi în bună măsură ceea ce el a spus deja. Şi a spus bine. Am acelaşi sentiment doar cu Nicolae Iorga în privinţa istoriei culturii române, mai precis în privinţa raporturilor ei cu ceea ce, plurisemantic, a fost – şi în continuare este – numit „Orient“. Mi se întîmplă să dezvelesc noi date, noi fapte sau corelaţii neştiute, pentru ca, ulterior, să aflu că Iorga trecuse deja pe acolo în unul dintre miile sale de articole, într-o notă din una dintre sutele sale de cărţi, într-o conferinţă sau măcar în una dintre nenumăratele recenzii pe care nici nu se mai obosea să le semneze. Descopăr cu uimire şi admiraţie că, într-adevăr, nimic nu-i scăpa acestui monstru sacru al istoriei românilor: Iorga citise tot. 

La fel, şi profesorul Ricketts în privinţa lui Mircea Eliade. Dincolo de orice act de voinţă, eşti obligat să-ţi aşezi paşii în urmele lăsate de el, fără a reuşi întotdeauna să le umpli sau depăşeşti. Acelaşi lucru cred că l-ar putea mărturisi, fără dificultate, şi autorii unora dintre cele mai bune cărţi recente, dedicate lui Eliade. 

Multora o astfel de comparaţie li se va părea prea „creativă“. Mac Linscott Ricketts, un Iorga al studiilor eliadeşti? De ce nu? Totuşi, eu nu voi face o asemenea afirmaţie. Şi nu din cauza vreunui defect al erudiţiei – cu adevărat uriaşă – a profesorului american, ci dimpotrivă, în virtutea calităţilor ei. 

În cazul lui Iorga, aproape întotdeauna prima emoţie – plăcută – a descoperirii că o luase înainte se transformă într-un sentiment de decepţie atunci cînd observ că noul fapt, dezvăluit mai întîi de el, este consumat rapid, frugal şi aşezat, fără consecinţe, pe un raft, adesea străin de cel al familiei sale. Istoricul înregistrează tot, chiar şi detaliile dispreţuite de alţii, fără însă a le putea asimila în întregime în fenomenala sa minte. Atunci cînd descoperă un alt fapt care, pus în legătură cu precedentul, putea provoca o revelaţie epistemologică, primul era deja uitat. 

Erudiţia profesorului Ricketts nu suferă de vreuna dintre consecinţele negative ale nerăbdării. Pot spune chiar că este una dintre cele mai răbdătoare şi mai puţin grăbite pe care le cunosc. Desigur, nimeni nu rezistă unei comparaţii volumetrice cu opera lui Iorga. Totuşi, în studiile eliadeşti – păstrîndu-ne la standardele academice de valoare – nici un autor nu se poate compara cu profesorul Ricketts. Traducerile, volumele editate sau îngrijite, ca şi numeroasele studii şi articole răspîndite în cele mai diverse reviste (unele strînse deja în volumul Former friends and forgotten facts, Norcross, 2003), se adaugă atît cărţii sale fundamentale, cît şi monografiei în lucru despre „ultimul“ Eliade, pentru a constitui un reper monumental. 

Opera sa fundamentală, Mircea Eliade: The Romanian Roots. 1907-1945 (Boulder - New York, 1988), a fost publicată – după o perioadă neiertat de lungă – şi în limba română. O parte dintre cauzele întîrzierii revine tocmai monumentalităţii ei. Dar nu vreau să uit cealaltă parte, cea cu adevărat blamabilă, şi anume inadecvarea instituţiilor culturale româneşti la necesităţile ogorului pe care trebuie să-l cultive. Traducerea Rădăcinilor româneşti ale lui Mircea Eliade ar fi trebuit asumată îndată după decembrie ’89 de una dintre editurile majore din ţară. Ea se cuvenea încredinţată unui colectiv de buni cunoscători, atît ai limbii engleze cît şi ai operei eliadeşti. În lipsa unui asemenea gest de responsabilitate, iniţiativa Editurii Criterion nu poate fi decît lăudabilă, chiar dacă nu a reuşit să depăşească dificultăţile unui astfel de proiect. 

Dacă cele două volume de peste 1000 de pagini (cu caractere mici) ar fi apărut la începutul anilor ’90, atmosfera academică şi culturală din jurul lui Eliade ar fi avut condiţii de sanitate considerabil mai bune. Am fi fost scutiţi de cea mai mare parte a improvizaţiilor şi însăilărilor a căror victimă a fost scriitorul, savantul sau jurnalistul angajat, căci cei care cîntă bine după ureche se încurcă cînd au în faţă o partitură. I-am fi auzit mai rar pe acei care au încercat să-l colonizeze pe Eliade sau au făcut – şi încă mai fac – bastarzi istorico-religioşi în numele lui. S-ar fi putut cel puţin repeta bine ceea ce a fost imitat prost. 

Există totuşi ceva bun în faptul că Rădăcinilor româneşti le-a luat un timp la fel de lung cît tranziţia, pentru a se întoarce în pămîntul lor. Versiunea română a putut fi considerabil îmbunătăţită graţie mai ales ediţiilor de inedite, corespondenţei şi mărturiilor despre perioada interbelică apărute între timp. Ea devine astfel ultima referinţă, surclasînd originalul englez. Cunosc savanţi străini care şi-au procurat-o şi, dibuind în română, se străduiesc să profite de noutăţile sale. Cel puţin ei nu vor observa greşelile de traducere şi scăpările corecturii. Totuşi, cantitatea acestora, direct proporţională cu importanţa operei, obligă editura la un gest de responsabilitate: o nouă ediţie corectată şi cu traducerea complet revăzută. Noua ediţie va putea, de asemenea, beneficia de adăugiri şi precizări pe baza bibliografiei acumulate între timp, căreia profesorul american îi rămîne acelaşi avizat cunoscător. Cele două volume ale Rădăcinilor româneşti apar într-o vreme în care cărţile devin tot mai subţiri, bibliografiile şi notele de subsol – tot mai contrafăcute (cu vorba lui Iorga, „o paradă goală, pentru a se crede în cine ştie ce lungi şi grele cercetări“), iar studiile asupra lui Eliade se cantonează între elocinţă şi estetism, atunci cînd nu sînt de-a dreptul motivate de rea-credinţă. Calităţile unei mari părţi a „studiilor“ recente constau doar în îndrăzneală şi jargon – „jerg“, cum ar fi spus Heliade-Rădulescu –, în virtutea cărora inexactităţi, generalităţi neverificate şi „teorii“ aiuritoare sînt expuse cu tonul cel mai sigur din lume. Faptele şi datele sînt deformate şi ajustate de dragul simetriei, al armoniei, al teoriei… 

Profesorul Mac Linscott Ricketts ştie să găsească echilibrul just între interpretare şi supunerea la „faptul prim“ pe care îl reprezintă textele, documentele şi mărturiile de epocă. El întreprinde o detaliată analiză a scrierilor româneşti ale lui Mircea Eliade, corelîndu-le, coordonîndu-le şi încercînd să derive gîndirea unitară care stătea la baza lor, în fiecare epocă dată. Ricketts urmăreşte această gîndire în dezvoltarea ei, relevînd contradicţiile interne şi depăşirile istorice. De asemenea, el păstrează un ochi aţintit asupra operei exilatului Eliade, încercînd să identifice originile unor idei care au fecundat gîndirea sa de maturitate şi care au devenit principii esenţiale ale viziunii sale în istoria religiilor. 

Rădăcinile româneşti ale lui Mircea Eliade este o carte mult prea amplă şi densă pentru a-i putea face dreptate într-o simplă recenzie. Deşi scăderile traducerii sau ale corecturii dau lecturii o inevitabilă notă de melancolie, ele îşi pierd semnificaţia în faţa importanţei realizării ediţiei româneşti a cărţii profesorului Ricketts. Sperăm că nu va trece un alt sfert de secol pînă la republicarea unei noi ediţii, într-o bună limbă românească, aşa cum această operă o merită din plin.

Liviu Bordaş a studiat la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti, de la licenţă pînă la doctorat, şi, ca visiting student, la Facultăţile de Indologie ale Universităţilor din Viena, Roma, Heidelberg şi Florenţa. Recent a publicat la Editura Humanitas cartea Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei.