Epoca noastră este, după acordul multora, o epocă a științei, a cunoașterii. Fără îndoială. Ea este însă totodată, și într-o măsură enormă, și o eră a ignoranței. Și nu mă refer nici la ignoranța globală, a umanității în ansamblu, care ignoră răspunsul la „marile întrebări“. Mă refer la o ignoranță mult mai banală, extrem de generalizată, încît toți, fiind atît de afundați în ea, nici n-o simțim. Trăim, fără asemănare cu epocile trecute, într-o lume pe care, în mare măsură, noi înșine am creat-o, o lume a materialelor artificiale, a proceselor controlate, a mașinilor „inteligente“; deja am creat organisme modificate genetic, adică semiartificiale, iar procesul nu-i decît la început. Dar atenție: acest verb la persoana întîi plural – „am creat“ – poate ascunde o iluzie. Nu „noi“, fiecare dintre noi, am creat, am produs materialele și dispozitivele respective, nu fiecare dintre noi am cercetat, am descoperit procesele și cauzele și legile naturii care le explică. În sensul de fiecare dintre noi, majoritatea rămînem niște ignoranți aproape complet, care habar n-avem de nimic, cu excepția „modului de folosință“.

Luați un „smart“. Cîtă știință e înmagazinată în acest deja banal aparat! Fizica silicaților, electronică, informatică, chimia unor materiale plastice, optică; la asta se adaugă știința care a permis construirea sateliților de comunicare și care n-ar fi putut exista fără cunoștințele de fizică teoretică ale secolului XX. Chiar specialiștii într-unul dintre aceste domenii le ignoră într-o proporție aproape totală pe mai toate celelalte. Ce să mai spunem despre cei – marea majoritate – care nu sîntem nici fizicieni, nici chimiști, nici informaticieni etc.? Minunea și, într-un fel, scandalul e că ignoranța nu ne împiedică să folosim perfect micul aparat – ceea ce-i, de altfel, extrem de elementar. La fel de elementar este să folosim un medicament, un automobil, ba chiar și să aprindem un bec electric. Iar dacă unii dintre noi mai înțelegeam ceva din principiile care permiteau existența becului cu incandescență, să recunoaștem că marea majoritate a noastră nu mai înțelegem nimic din felul în care funcționează becurile cu led.

Lucrurile stăteau altfel în trecut. Un arc cu săgeți, o roată (sau un car), harnașamentul unui cal, un plug, o casă construită din lemn și pămînt, o moară de apă sînt dispozitive teribil de ingenioase și totuși simple, accesibile, în datele lor generale, oricărui om practic. Chiar nespecialistul putea să înțeleagă, fie și intuitiv, cum funcționau și de ce erau construite într-un fel și nu într-altul. Simpla experiență a acestor dispozitive îl făcea să le „priceapă“ funcționarea și era chiar capabil, dacă nu să le construiască, măcar să le repare suficient de bine. Încă mașina cu abur mai avea ceva intuitiv. Dar deja tot ceea ce se bazează pe curentul electric devine teribil de ascuns, de ocult, aș zice, și tindem – chiar dacă nu recunoaștem – să vedem aici un fel de magie. Ce să mai vorbim despre roboții din lumea medicală, despre ingineria genetică, despre tehnologiile materialelor noi sau ale medicamentelor? Acum nespecialistul – și nespecialiști sîntem aproape toți în cea mai mare parte a cîmpului cunoașterii – nu are nici cea mai mică intuiție asupra fenomenului ori a modului de fabricare a dispozitivului. Atîta că știm, strict, să-l folosim. Țesătoarea tradițională înțelegea bine cum funcționa războiul ei de țesut și, la nevoie, ar fi știut să și-l repare singură. Noi însă, profanii, nici vorbă să putem repara dispozitivele noastre și se tinde azi ca ele nici să nu mai fie reparate, ci să fie pur și simplu înlocuite cu altele noi, mai perfecționate.

Cred că niciodată n-a existat o mai mare disproporție între ceea ce „știm“ în sens colectiv (noi, oamenii de azi) și ceea ce „știm“ în sens distributiv: fiecare dintre noi. Și niciodată n-a fost mai mare distanța între „a ști“ – în sensul de a înțelege practic, dacă nu și teoretic, cum și de ce funcționează dispozitivele – și a ști să le folosim pur și simplu, ignorînd orice altceva despre ele.

Școala ori cultura generală nu pot face față deloc acestor două disproporții. Pe timpul lui Platon, copiii puteau afla de la Homer cum trebuie condus carul de luptă sau cum trebuie hăituit cu cîini un cerb. Azi cine și-ar mai închipui că școala generală te face să înțelegi – chiar atunci cînd ar fi parcursă conștiincios – cum funcționează computerele sau ADN-ul? Și chiar dacă ai înțelege ceva din asta, respectiva cunoaștere ar rămîne inutilă pentru marea majoritate: ei nu vor deveni niciodată biochimiști sau computer scientists, în timp ce contemporanul lui Platon avea nevoie în general să știe cum trebuie condus carul de luptă sau vînat un cerb.

Ignoranța generală a fiecăruia în contrast cu știința tuturor face ca știința să devină aproape ocultă. De aici neîncrederea în ea și proliferarea superstițiilor, ba chiar a celor mai bizare teorii conspiraționiste. Cînd ignor aproape totul din tot, cu excepția modului de utilizare, dar constat puterea uriașă a întregului, pot să cred cu ușurință că-i ceva ocult și necurat aici. Resping ceea ce nu înțeleg. Devine simplu să contest evoluția omului, originea unor boli, puterea vaccinurilor, aselenizarea și chiar poziția și forma Pămîntului.

Bineînțeles că disproporțiile despre care vorbesc se regăsesc cu asupra de măsură și în cazul oamenilor politici: ignorînd aproape totul, ei au nevoie de o armată de specialiști în economie, industrie, informatică, medicină și așa mai departe (fiecare dintre specialiști ignorînd total ce știu ceilalți). La ce se mai pricep personal acești oameni politici în afară de țesut intrigi, construit pretexte și vînat inamici? Uneori, vai, nici măcar la gramatică.