Copiii și adolescenții de azi petrec, se știe, foarte mult timp cu ochii la ecranele televizoarelor, la smartphone, pe Facebook, pe rețelele de socializare în general. E, psihologic, inevitabil ca ceea ce văd să devină, pentru ei, reper comportamental, vestimentar, lexical, gramatical. De vreme ce personajele prezente zi de zi, seară de seară, pe scena publică sînt „celebre“, mostre de notorietate pentru toată lumea, adevărate exemple de „succes“, e cu totul firesc ca cei tineri și foarte tineri să aibă înclinația de a le imita, de a le lua drept modele de carieră împlinită, drept „inspirație“ pentru viața curentă (privată, comunitară, profesională). Toți am avut, în anii liceului, înclinația candidă de a „aspira“ la „stilul“ cîte unei vedete. Cine n-a plecat de la vreun western ținînd un timp mîinile depărtate de corp, ca John Wayne înainte să scoată pistolul? Cîte fete n-au adoptat, mai mult sau mai puțin discret, coafura sau decolteul cîte unei dive hollywoodiene? Mai tîrziu, pentru unii, „țintele“ au devenit mai „sofisticate“: cîte un poet boem, cîte un artist neconvențional, cîte un filozof „interesant“. Vine însă și vîrsta la care apele se despart: unii rămîn cópiile mai curînd ridicole ale fantasmelor lor de tinerețe, alții își găsesc sinele autentic și drumul propriu.

Așa stînd lucrurile, „se sparie gîndul“ cînd asiști la spectacolul cotidian al lumii noastre politice, al mediilor de tot soiul, sau al „show“-urilor distribuite ca „divertisment“. Un inventar rapid scoate la iveală o tristă colecție de insanități: politicieni care n-au acces la limba lor maternă, dar nici la propriile lor idei (sau la propriile lor ambiții ideologice), guvernanți, parlamentari și opozanți care se exprimă rudimentar, previzibil, neconvingător, cînd nu cad în grosolănie de mahala, în atac mitocănesc, în limbaj de bodegă și bășcălie de țoapă prepotentă. Nu lipsesc, e drept, nici băieții ceva mai cultivați, mai „fini“, care însă, prin afilieri „utile“ și strategii lucrative, au ales să se profileze, în comportamentul lor public, ca lichele. Nu mai vorbim de mari propagandiști ai dreptei căzuți la pat cu stînga cea mai șubredă moralmente, nu mai vorbim de republicani țepeni, bucuroși să se tragă-n poză cu familia regală (și viceversa, din păcate!), nu mai vorbim de securiști care se luptă, la sfîrșit de carieră, cu Securitatea, sau de nărăviți ai afacerilor murdare, obsedați de „reforma Justiției“. Nici o minte normală nu mai poate face ordine în acest lupanar.

Trecem, apoi, la gazetărie: spațiul optim al răfuielilor propagandistice, al solidarității de gașcă, al capului în gură, al vulgarității virile. Înjurătura, blestemul, ironia de tripou ocupă tot terenul. Moderatorii adoră postura de milițieni isterici, întrupări ale „poporului suveran“ (dar bine plătiți de o obscură elită de sforari), „autentici“ pînă la a se simți în studioul din care emit ca la ei acasă, mai exact ca la ei în debara, în closet, între prieteni adunați tovărășește la o băută și la o bîrfă. Să nu uităm categoria „deștepților“, pricepuți la toate, „analiști de marcă“, abonați la adevăr și la poante secrete, specialiști în speculația umbroasă, inaccesibilă minților neantrenate. Toate textele lor par să aibă drept motto, scris cu cerneală simpatică: „Hai să vă explic eu, bă boilor, cum stau de fapt lucrurile!“

Spectacolele de „varietăți“ nu pot lipsi din acest inventar melancolic. Se cultivă nerușinarea analfabetă, abuzul exploziv de cărnițe și ocheade, bălăngăneala languroasă de harem, indiscreția crasă, prostul gust practicat cu ostentație, bîrfa grasă, chiotul șmecher, complicitatea de budoar. A cînta a devenit o combinație de țipăt, gîfîială și geamăt. Melodia e ca și absentă, textul e jenant, coregrafia – curajos pornografică. De curînd, am picat, zapînd, pe o emisiune în al cărei titlu apărea cuvîntul „stil“. Totul se petrecea în așa fel încît conceptul stilului să sucombe în parodie! În „juriu“ se distingea o doamnă căreia îi crescuse din cap o alcătuire arborescentă, cu sclipiri argintii, de natură să reducă vietatea de sub ea la nivelul unei rădăcinoase extraterestre. Am asistat, perplex, la un fel de concurs menit, chipurile, să aducă în fața nației un monument de stil, dar care a ridicat pe podium, cu vot unanim, o domnișoară cu trăsături angulare, nervoasă, agresivă, scuturată de spasme ofensate, strălucitor prost crescută, dar contînd fără dubii pe sprijinul României și al lui Dumnezeu! A fost apreciată „sinceritatea“ ei, „frumoasa ei nebunie“, pe scurt – ce s o mai lungim? – „stilul“! Nu pot decît să cer, smerit, Marelui Anonim să nu îngăduie (încă) proliferarea acestui „model“ pe plaiurile patriei. Am sfîrși într-o cochetă epilepsie…

Măcar printre politicieni lucrurile sînt mai nepretențioase… Unul o ia razna, începînd, în mod vizibil, să se creadă marele mahăr al istoriei autohtone: suficient pînă la impudoare, glumeț nevoie mare, fericit că a găsit vinovații dezastrului național. Sînt doar cîțiva: președintele, Justiția, serviciile, NATO, UE, Soros, multinaționalele, Securitatea, mișcarea #rezist. Dar îi vom lichida pe toți! Prima mișcare – mutarea ambasadei noastre din Israel de la Tel Aviv la Ierusalim! Și cîteva mitinguri cu lanterne. Un altul, frumușel și tont cum îl caracterizau, mai demult, cîțiva prieteni, sugerează că dna Kövesi e un fel de Ana Pauker, iar el însuși, alături de Mazăre, Ghiță, Vlasov, Relu Fenechiu și alții, o replică actuală la Maniu, Mircea Vulcănescu, Coposu, Petre Țuțea, Gheorghe Brătianu ș.a. Asta da cultură istorică și rigoare politică!

Cum se pot orienta tinerii de azi în această ofensivă îngrămădeală de falsuri? Ce vor alege? Ce șanse au să se formeze armonios, să capete croiala minimală a unor oameni întregi, educați, pregătiți să slujească adecvat și „cu stil“ țara în care s-au născut? Nu se cade să abandonăm orice speranță. Dar, în ce mă privește, îmi trebuie o „haltă de ajustare“, un blînd popas cu ochii spre cer…