Fabrica de soldăței

Revista noastră a lansat în luna aprilie un concurs de eseuri pentru liceenii din toată țara. Tema pentru prima etapă a fost „Țara mea“. Am primit cîteva sute de eseuri, care mai de care mai interesante și le mulțumim tuturor celor care au intrat în concurs. Dintre ei, au fost selectați 25 de autori care au fost invitați să intre în finală. Vom publica în paginile revistei cîteva dintre eseurile cîștigătoare. Pe pagina noastră de Internet le veți putea găsi pe toate. (Redacția)

Totul a început în 2002, atunci cînd mi-am deschis pentru prima dată ochișorii negri cu care, dacă e să dau crezare medicului de familie, îi radiografiam creierul atunci cînd o priveam. De atunci s-a întors de multe ori clepsidra, timpul a zburat, iar eu am devenit o minusculă așchie din imensul sistem al învățămîntului. Această fîșie de pămînt pe care destinul a hotărît să mă trimită este magnifică. Munți falnici, graniță naturală cu Marea Neagră, pămînt roditor ce îți hrănește nu doar trupul, ci și sufletul. Meleagurile noastre încîntă pe oricine ajunge aici de aiurea și aș mai putea înșira zeci de lucruri minunate și adevărate, transformate însă în clișee plictisitoare, după ani și ani de laudă. Problema este că omul sfințește locul, iar românul contemporan ar avea mare nevoie de serioase îmbunătățiri. Desigur că și la noi în țară există oameni inteligenți, cu bun-simț, apărători ai dreptății. În unele cazuri, aceste însușiri fuzionează, dar din păcate, destul de rar. Pot spune cu mîna pe inimă, însă, că frumoasa mea țară și oamenii săi sînt conduși de o grupare de pirați infantili, care nu cunosc limbi străine, ridică în slăvi oile și fac dezacorduri grosolane. Dar vor să arate că sînt open-minded spunînd că și femeia poate fi motostivuitor!

Cel puțin astăzi, 25.06.2018, harababura este extinsă în toate arterele prin care bunăstarea țării ar trebui să circule. Politicul strică totul! Nu avem drumuri! Sistemul medical ucide! Justiția e mai amenințată ca oricînd. Iar educația… Apar cînd și cînd la televizor reportaje în care sistemul de învățămînt românesc este comparat cu cel din țările nordice, mai rîdem de „perlele“ de la bacalaureat și de la evaluările naționale, iar apoi ne punem din nou ochelarii de cal, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Este limpede că ceva s-a înfiripat în sufletele noastre și, ca o platoșă de plumb, ne îngreunează și ne împiedică de fiecare dată cînd vrem să luăm inițiativa. Ca atunci cînd primești de Crăciun un puzzle de 1000 de piese pe care îl ții în dulap și de care dai cu ochii aproape zilnic, spre marea ta rușine de om leneș. Abia aștepți clipa în care vei vedea toate piesele cap la cap, dar știi atît de bine că nu se vor îmbina niciodată singure. Totul pornește din clipa în care începi să discerni, din momentul în care familia pune bazele educației tale, urmînd ca mai apoi dezvoltarea ta să fie influențată în proporții mari de școală. Nu știam că, de fapt, odată ce voi trece pragul școlii, îmi voi lua la revedere de la libertatea de a face și de a crede ce doresc, și că voi experimenta din ce în ce mai multe sentimente ce vor strivi puritatea unui mic suflet gingaș. Mă aflu acum la jumătatea călătoriei în sistemul educativ de stat și îmi amintesc cu cîtă inocență și cu cît entuziasm îi ceream tatei să calculeze cîte luni de grădiniță trebuie să mai treacă pînă voi face următorul pas și voi deveni o „școlăriță în toată regula“. Și privind în urmă, la cei nouă ani de școală deja încheiați, am sentimentul că m-am înrolat, alături de părinții mei, fără voia mea și a noastră, într-un mecanism steril și ruginit.

Cel mai anapoda și dezordonat sector al învățămîntului preuniversitar este în mod cert gimnaziul. Îmi amintesc cum anul trecut am făcut pentru prima oară  un atac de panică înainte să încep „pregătirile“ pentru examenul de evaluare națională la matematică, bineînțeles, în afara școlii. Fiind o fire ambițioasă, mi-era teamă să nu mă fac de rușine în fața persoanei alături de care urma să mă pregătesc temeinic pe tot parcursul anului școlar. Nici măcar nu știam ce nu știam, care îmi sînt lacunele și nu îmi venea să cred că pun sărmanul om să se trezească duminică dimineața ca să îmi predea mie matematica pe care n-am învățat-o pînă atunci. Nereușita de a pătrunde tainele acestei materii se datora faptului că îmi era nespus de frică de orele de matematică, de tensiunea în care stăteam patru ore din cinci pe săptămînă. Mă concentram atît de tare să mă rog să nu fiu chemată la tablă, încît nu mai puteam înțelege ce se petrecea în jurul meu. Notele erau veșnic mici și descurajatoare. Totuși, la pregătire evoluam încet, dar sigur. Astfel că pînă la urmă am triumfat printr-o notă mulțumitoare la examen, care m-a uimit pînă și pe mine. Precis nu sînt singurul caz de elev care a trecut prin asta, dar oare chiar era necesar să îmi distrug trei ani de școală trăindu-mi fiecare minut într-un stres la cote înalte? Era atît de greu să mi se explice cu îngăduință care sînt pașii către rezolvarea corectă a problemelor de algebră și geometrie? Sau trebuia neapărat să fac meditații cu profesoara de la clasă ca să scap de persecuție? Nu am fost la olimpiade și nici nu m-am prins de șmecheria sumei lui Gauss înainte să ne fie predată, dar asta cu siguranță nu înseamnă că trebuie să fiu dată uitării, mutată în penultima bancă și catalogată drept „elev mediocru“. Nimeni nu îți spune la școală că ce se cere la examen nu se predă la clasă și că, dacă vrei rezultate, este nevoie de pregătire extrașcolară. Materia este structurată anapoda, iar cîteodată elevii nici măcar nu primesc manuale. Prin urmare, se cere achiziția unor culegeri care mai de care mai performante, gata să împuieze capul copilului cu exerciții care nu vor îi folosi niciodată în viața de zi cu zi. Și dacă stăm să cîntărim situația, ceva e putred, ca de obicei, dar ne-am obișnuit cu mirosul ăsta rînced. Ne-am obișnuit ca din banii părinților să se cumpăre cărți, să se modernizeze și remobileze clasele, să se strîngă fondul clasei pentru burete, markere și hîrtie igienică. După cum ne am obișnuit să nu mai așteptăm burse de merit sau de studiu, nici măcar în capitală. Pentru că se pare că primăriile uită de copiii contribuabililor, așa cum profesorii uită de elevii speriați și inactivi.

Victoria notelor mele mi-a adus o uriașă satisfacție, pentru că am dovedit că mă puteam descurca atît pe filiera reală, cît și pe cea umană. De pretutindeni auzeam cum se răspîndește o idee preconcepută ce avea să îmi influențeze viitorul, și anume că secția de uman este menită copiilor mai slăbuți la învățătură. Că o carte poate să scrie oricine, geografia e ușoară, istoria e de tocit, iar engleza… o vorbește orice prost. Bine, nu și pirații! Aflată sub presiune, am ales ca primele opțiuni de pe lista de înscriere la liceu să fie la clasele de științele naturii din liceele Capitalei. Nu mi-a luat mai mult de o lună să îmi dau seama că alegerea mea nu fusese cea mai fericită, pentru că munceam enorm ca să țin pasul cu materia, în timp ce alți copii înzestrați străluceau la olimpiade. Visul de a deveni medic, care, sinceră să fiu, nu îmi aparținuse niciodată cu adevărat, se risipise în văzduh, iar eu am hotărît să mă transfer la clasa de filologie. Transferul urma să îmi deschidă calea către cel mai frumos semestru pe care l-am trăit pînă acum, în anii mei de elevă. Am întîlnit un colectiv unit, alături de care știu că pot pune bazele unor proiecte senzaționale. Alături de colegii mei am început să explorez gîndirea logică și profundă, în care se îmbină originalitatea și plăcerea. Am ieșit astfel din tiparul copilului pe care îl fac părinții medic sau IT-ist.

Ceea ce cred și vreau să spun este că învățămîntul ar trebui să ajute elevii să se orienteze în viață și să-și croiască planurile de viitor realist, nu teoretic. E dreptul fiecăruia dintre noi să aleagă un drum lin, care să nu transforme anii de școală în suferință și strădanie fără rost. Căci nu facem parte dintr-o masă amorfă de soldăței. Sîntem ființe care se pregătesc să ia în stăpînire lumea, iar universul este concentrat lăuntric, în ochii noștri sfredelitori. 

Daria Ilinca Dumitru are 16 ani și este elevă la Colegiul Național „Grigore Moisil“ din Bucureşti.

Foto: L. Muntean