Nu-mi găsesc slipul… nu mi-ai văzut cumva slipul?“ Probabil că zace undeva, prin vreun fund de dulap, încă de vara trecută. Cine să aibă nevoie de un slip în toiul iernii? Că doar nu merge nimeni la înot sau la băi termale… Costumul de baie se folosește, de regulă, vara, 12 zile pe an, în rest este un obiect vestimentar total inutil. Iar eu nu-mi găsesc colacul portocaliu de anul trecut… pe unde mi-o fi colacul? Iar să cumpărăm altul? De fapt, în fiecare an, cumpărăm cîte un colac nou. Și o nouă minge de plajă – din aceea care se umflă, și se tot umflă, pînă cînd vine o pală de vînt, o ia pe sus și o duce departe, pe mare.

Agitația a cuprins casa cu cîteva zile înainte de plecare, că doar nu mergi pe litoral în fiecare zi. Tot o dată pe an se întîmplă și această minune. Bagajele se tot înmulțesc, parcă plecăm într-o călătorie spre o îndepărtată insulă tropicală pustie, din acelea pe care le poți vedea doar pe cîte un fototapet. Esențiale sînt rogojinile pentru plajă, că doar n-o să mergem la plajă, ca țăranii, cu cearceafurile albe de la hotel. Cei care vin la mare cu Dacia au uneori și șezlonguri pliante, și umbreluțe. Dar noi n-avem Dacie, mergem cu trenul. Rogojinile au zăcut și ele un an întreg într-un sertar de la bibliotecă. Uneori, iarna, cînd mi-e dor de mare, le scot de acolo și le miros. Au un miros de apă sărată și de alge putrezite, dacă mă apuc să le scutur, împrăștie în jur și o pulbere fină de nisip. „Ce faci, Adina? De ce faci mizeria asta în casă?“ Pentru că mi-e dor de mare și vreau să-mi fac propria plajă în apartamentul nostru de trei camere de pe Calea Moșilor. Dacă am noroc, mai găsesc printre rogojini și cîte o scoică. Într-un an, am făcut o investiție și am cumpărat două saltele gonflabile (și o pompă) de la magazinul Bucur Obor. Au costat o mică avere. Îmi și imaginam cum vom pluti cu ele pe mare. Cînd am ajuns cu ele la plajă și am început să le umflăm, am descoperit că erau sparte. Adică erau cu defect: aveau mici crăpături peste tot, pe care mama a încercat în zadar să le astupe cu ojă. N-a reușit, erau prea multe. Saltelele n-au plutit niciodată pe apă, zăceau pe plajă, ca niște leșuri abandonate. Anton s-a enervat, a zis că o să facă reclamație la magazinul Bucur Obor, chiar și la Gospodăria de Partid. Dar n-a mai făcut, i-a trecut supărarea și a uitat. În fond, saltelele sînt periculoase pentru copii, îi pot duce departe, în larg, la apă adîncă, unde pot să se înece.

Îmi fac un inventar al formelor – am două găletușe, de mărimi diferite, mai multe lopățele și forme diverse pentru castel, dar și din acelea mai mici cu care poți face cozonaci de nisip. Cred că sînt destule, nu-mi mai trebuie altele noi. Și, oricum, castelul n-o să-l facem decît într-o singură zi, atunci cînd o să aibă mama chef să stea cu fundu-n sus pe plajă cîteva ore ca să mă ajute. Un castel adevărat, cu turnuri de apărare și cu șanț de apă – nu se poate face de unul singur, iar eu n-am frați sau surori.

Sîntem gata? Aproape, mama tocmai fierbe ouăle și prăjește șnițelele pentru drum, „cine știe ce mizerii or să ne dea aștia de mîncare în prima zi“. Mereu e bine să fii prevăzător și să ai la tine șnițele și ouă fierte. Plecăm în zorii zilei, cu primul tren. E ticsit de familii care merg, ca și noi, în concediu de odihnă, pe litoral. Trenul face vreo patru ore pînă la Constanța, în prima jumătate a drumului dorm chircită pe o banchetă. Mă trezește mama cînd trecem podul de la Cernavodă, știe cît de mult îmi place să mă uit pe geam. De altfel, toți copiii din tren sînt ridicați în brațe de către părinți ca să scoată capetele pe geam și să privească cu încîntare întinderea de apă a fluviului care anunță, ca o promisiune, apa cea mare, marea pe care au așteptat-o un an întreg. Deja în aer se simte un miros de sare, de scoică, de pește. Aproape am ajuns. Mănînc un ou fiert, mama e supărată că a uitat cutiuța de medicamente cu sare. Dar oul merge și așa.

Coborîm în halta de la Neptun și ne cărăm bagajele după noi, în căutarea hotelului. Se simte din plin atmosfera estivală pe aleile stațiunii – bărbați în slip care vin de la plaja de dimineață, legănîndu și burțile, soțiile lor care își ceartă copiii pentru cine știe ce trăsnaie pe care au comis-o, saltele gonflabile pe jumătate umflate, mingi de plajă, colace, tonete cu înghețată, țigănci cu porumb fiert. Totul e vesel și colorat. Dacă n-am prins bilete la Neptun, trebuie să așteptăm minicarul care să ne ducă în alte stațiuni și drumul nostru deja epuizant se prelungește la nesfîrșit. Fără să vedem marea care e după colț și fără să facem prima baie. La Neptun sau la Olimp e cel mai select, dar nu găsești bilete la ONT (pentru cei care nu știu – Oficiul Național de Turism, fiindcă în acele vremuri totul era centralizat și aparținea statului, inclusiv marea) în fiecare an, chiar dacă încerci să le cumperi din timp, adică din martie. Așa că trebuie să te mulțumești cu Venus sau cu Jupiter, dar și acolo e bine, au terenuri de minigolf. La Cap Aurora e lux, hotelurile poartă nume de pietre prețioase, însă sînt pietre în apă. La Saturn nu mergem niciodată, e stațiune de țopîrlani. Și nici la Mamaia.

În sfîrșit, ne-am găsit hotelul, nu este chiar atît de departe de plajă cum ne imaginam. La recepție e coadă, Anton așteaptă și flutură nervos biletele. La mijlocul sezonului, recepționerii, îmbrăcați în uniforme alb cu negru, sînt deja plictisiți. Ne dau o cameră la parter, Anton dă o șpagă și ne dau o altă cameră la etaj, ca să avem balcon. Ce e marea fără balcon la hotel, unde seara să-ți usuci prosoapele și slipii? În cameră miroase a ceva jilav și a trupuri încinse, ale celor care au fost aici înaintea noastră. Un pat are un picior rupt, cade într-o rînă, dar cu puțină imaginație se poate repara. Apa de la duș e rece și abia dacă țîrîie. Anton îl înjură pe tovarășul Ceaușescu, în timp ce mama oftează și șterge toaleta cu spirt, ca să nu luăm microbi.

Eu nu mai am răbdare. Îmi pun slipul, îmi iau colacul și formele. Mergem? Anton probează perna. „E tare ca un bolovan!“ Acum mergem? În fine, se urnesc spre plajă.

Îmi scot sandalele, simt cum tălpile mi se afundă în nisipul fierbinte – o senzație care nu se compară cu nimic. Și o văd, e chiar acolo, în fața mea. Preț de cîteva clipe trăiesc cea mai sinceră și mai intensă bucurie a copilăriei mele. O bucurie care nu m-a părăsit nici astăzi, poate e singura care a mai rămas.

În zilele noastre, ne aruncăm cîteva lucruri în mașină, inclusiv costumele de baie, și în două ore sîntem pe plajă. Parcăm mașina (uneori direct pe plajă) și țîșnim în apă, eventual după cîteva ore ne întoarcem acasă, că mîine e „zi de job“. Sau conducem 10-12 ore și ajungem în Grecia, însă nimeni nu mai pleacă la drum cu ouă fierte și șnițele în sacoșă… ce rost are, din moment ce acolo ne așteaptă scoicile, caracatița? Puține lucruri s-au schimbat cu adevărat în România. Însă, din fericire, marea aceea meschină, disciplinată – cele 12 zile regulamentare de sejur –, comunistă, totuși singura sărbătoare estivală a noastră, a tuturor, a dispărut cu desăvîrșire. Ar trebui s o luăm de acolo, din anii ’80, și s-o punem într un muzeu.

Foto: flickr