Recunosc, în timpul liceului, de-abia așteptam să termin cu școala odată pentru totdeauna. Nu mergeam cu plăcere la cursuri, orele de matematică și de fizică mi se păreau lungi, epuizante și inutile, fiindcă aveam senzația că nu învățam nimic. Sau cel puțin nimic folositor pentru viitorul meu, în care visam că voi scrie cărți și articole pentru ziare. Întîmplător sau nu, chiar așa a fost, iar ecuațiile complicate, trigonometria și integralele chiar nu mi-au folosit la nimic. Poate că alesesem prost, un profil real care nu mi se potrivea. Însă mai era și altceva, „sistemul“ în sine – trezitul de dimineață, la 7, orele cu durată fixă în care stăteai înțepenit într-o bancă, într-o sală de clasă neatrăgătoare, profesorii care veneau, predau și plecau, toată acea rutină, notarea și spaima de note mici, „ascultatul“ la tablă, tezele, perspectiva Bac-ului, acest înspăimîntător examen „de maturitate“. Cînd am terminat clasa a XII-a, am fost cel mai fericit om din lume. Apoi nu m-am dat în vînt nici după facultate, însă la o facultate de arte (și meserii?) lucrurile sînt subiective, orgoliile – mari. În fine, am fost și mai fericită cînd mi-am dat seama, după încă patru ani, că nu mai trebuie să învăț nimic. Acel imperativ trebuie dispăruse. Desigur că am mai învățat multe – jurnalismul l-am învățat „pe teren“, la Dilema, care pe vremea aceea era o redutabilă școală de jurnalism, pentru mine și pentru mulți alții. Să scriu un roman am „învățat“ scriindu-l, rescriindu-l, restructurînd de nenumărate ori povestea, cizelînd frază cu frază. Așadar, tot acest proces de învățare a continuat pe nesimțite, însă în absența unui „sistem“ care presupune uniformizare, n-am mai simțit nici o presiune, nu-mi mai putea da nimeni note, evaluarea se transforma într-o autoevaluare.

Ideea acestui Dosar mi-a venit în momentul în care am devenit trainer în cadrul unui atelier de scriere creativă. Predam „povești pentru copii“ și m-am trezit față în față cu oameni din diferite domenii – economie, publicitate, arhitectură, inginerie, chiar – care veniseră acolo să mă asculte și „să învețe“ să scrie pentru copii. În primul moment m-am speriat pentru că mi-am amintit de școală, iar inversarea rolurilor – eu în fața unei „clase“ pe post de „profesoară“ – mi se părea cel puțin stranie. Treptat, mi-am dat seama că nu am nici un motiv de îngrijorare, nu trebuia să predau nimic, nu se instala nici o rutină, lucrurile veneau de la sine. Și mă bucuram cînd îmi dădeam seama că, de la curs la curs, textele „elevilor“ mei deveneau din ce în ce mai bune, respectînd în fond doar niște reguli de bun-simț. Apoi am început să-i admir pe ei, pe „elevi“ – oameni în toată firea care vor să se desprindă de job-ul lor, din corporație sau de aiurea, sau uneori chiar și de job-ul de părinte, și se înscriu la un curs de scriere creativă ca să „învețe“ ceva nou. Desigur, scrisul nu se poate învăța, ține în primul rînd de talent, însă creativitatea și cheful de a scrie se pot stimula, atunci cînd nu există nici un trebuie, nici un sistem.

Ilustraţie de Ion BARBU