Despre planificarea strategică

Victor GIOSAN
Publicat în Dilema Veche nr. 570 din 15-21 ianuarie 2015
Despre gîndire jpeg

„La noi, toate roadele muncii noastre
se înfăţişează
 sub pecetea neştearsă,
fatală a neisprăvitului“ – Dumitru Drăghicescu

Pentru o societate care a experimentat planificarea totală/totalitară, o discuţie despre utilitatea acestui instrument într-un cadru democratic poate părea periculos-nostalgică. Asta dacă nu clarificăm de la început că planificarea strategică este numai un instrument pentru a atinge nişte scopuri – ea nu are cum să înlocuiască dezbaterea politică pe bază de valori şi idei diferite asupra viziunii dorite despre societate. Capitalismul liberal-democratic este caracterizat prin competiţie, alegeri individuale şi spontaneitate, dar în acelaşi timp şi de reguli stabile, disciplină, abordare metodică şi raţională în atingerea scopurilor.

Mai întîi, ce este planificarea?: o abordare metodică, prealabilă, de atingere a unor scopuri. Adjectivul „strategic“ se referă la scopuri foarte importante, la o viziune: starea viitoare care se doreşte a fi atinsă. Cît de îndepărtat este acest viitor? De regulă, undeva între trei şi cinci ani, ceea ce în linii mari se suprapune pe un ciclu electoral. Planificarea strategică face parte din ceea ce am putea numi noua guvernanţă publică eficace şi responsabilă, caracterizată prin: (i) viziune şi obiective clare, măsurabile, de îndeplinit într-un orizont definit de timp, generînd un număr foarte limitat de priorităţi cărora li se alocă resursele; (ii) înţelegerea caracterului limitat al resurselor şi a posibilităţii utilizării lor pentru destinaţii alternative, ceea ce conduce, pe de-o parte, la o tensiune permanentă între nevoi infinite şi resurse limitate şi, pe de altă parte, la ajustarea obiectivelor în funcţie de resursele disponibile; (iii) transparenţă în stabilirea obiectivelor şi priorităţilor; (iv) stabilitatea pe termen mediu a cuplului obiective/priorităţi şi resurse alocate; (v) responsabilitatea managerilor (inclusiv lideri politici) sectorului public pentru obţinerea rezultatelor planificate.

Experienţa ultimilor ani, mai ales după aderarea la Uniunea Europeană, a evidenţiat diferenţa esenţială dintre guvernanţa publică europeană şi cea practicată în România. Prima este caracterizată de termenul lung – şapte ani, obiective clare, fixate din timp în mod transparent, stabilitate în ceea ce priveşte obiectivele şi resursele alocate. Cea de-a doua este caracterizată de prevalenţa deciziilor ad-hoc şi discreţionare, personalizare excesivă, termenul foarte scurt – maxim un an, lipsa de transparenţă, impredictibilitate şi instabilitate în ceea ce priveşte obiectivele, modul în care ele sînt fixate şi resursele alocate, obiective şi priorităţi vagi, excesiv de numeroase. Aşa se explică relativul eşec (sau succesul limitat) al integrării României în UE, exprimat prin incapacitatea cronică a guvernanţei publice româneşti de a utiliza integral sau în ceea mai mare măsură oportunităţile deschise de aderare.

Cea mai bună expresie a acestei situaţii o reprezintă numărul uriaş de proiecte de investiţii începute şi neterminate, finanţate cu sume care variază enorm de la un an la altul sau de la o rectificare bugetară la alta; sau modificarea planurilor viitoarelor autostrăzi la fiecare schimbare a titularului de la Ministerul Transporturilor (cinci în doi ani şi jumătate); sau modificările permanente de politici publice în educaţie, sănătate sau protecţie socială, în funcţie de viziunea sau interesele personale ale deţinătorilor efemeri ai portofoliilor respective.

De ce se întîmplă toate acestea? Sînt mai multe motive. În primul rînd, de natură culturală (sugerate şi de citatul de mai sus): (i) dispersia resurselor, şi aşa puţine, către prea multe obiective şi priorităţi; (ii) orientarea exclusivă către termenul scurt şi foarte scurt; (iii) preferinţa exagerată pentru decizii ad-hoc, personalizate şi discreţionare, bazate pe impresii subiective, ceea ce conduce la o instabilitate cronică a politicilor publice.

În al doilea rînd, sînt cauzele generate de natura partidelor politice în România. Motivaţia esenţială a clasei politice este cucerirea şi păstrarea puterii înţeleasă ca acces exclusiv la resursele publice şi drenarea acestora către buzunarele oligarhiilor de partid şi a clientelei lor. Partidele româneşti sînt mai degrabă grupuri de interese clientelare, organizate ierarhic după un model soft al principiului leninist al „centralismului democratic“, ceea ce permite structurarea lor ca oligarhii monopoliste şi produce o contraselecţie valorică evidentă: ele au devenit vehicule de promovare socială pentru cei care eşuează sau nu doresc să înfrunte mecanismele competiţionale ale societăţii moderne. Astfel se explică de ce partidele nu au experţi, nu au cu adevărat comisii de specialitate care să fundamenteze din timp politicile publice, nu au institute de studii sau think tank-uri afiliate, care să pregătească ideile principale ale viitoarelor guvernări, nu sînt interesate de aspectele tehnice, de analizele economice, sociale. Totul se decide de azi pe mîine şi se bazează esenţial pe improvizaţie, iar cînd acestea eşuează, salvarea vine în ultimă instanţă de la expertiza instituţiilor internaţionale (Comisia Europeană, FMI sau Banca Mondială).

În al treilea rînd, societatea românească, într-o măsură importantă, nu a depăşit complet moştenirea comunist-tradiţională a paternalismului şi a transferului de responsabilitate către altcineva, sau a înţeles din capitalismul liberal numai egoismul lipsit complet de solidaritate şi de sensul comunităţii. Trăieşte încă, în multe dintre segmentele ei, sub semnul lui „să ni se dea“ şi a iluziei prînzului gratuit, doreşte să trăiască cît mai bine (servicii publice cît mai bune), cu un efort minim (resurse private cedate statului, cît mai puţine) şi cît mai repede – aşa se explică marile iluzii generate de aderarea din 2007.

În al patrulea rînd, politica înţeleasă exclusiv ca o comunicare permanentă, lipsită de conţinut şi manipulatorie, sau ca formă fără fond. Politica românească este tot mai puţin un efort de a convinge prin argumente şi acţiune, şi tot mai mult un exerciţiu de retorică mincinoasă televizată. Din păcate, acesta este un fenomen ce se generalizează în lumea democratică de astăzi, care perverteşte şi societăţile dezvoltate.

Într-un astfel de context, noua guvernanţă publică, ce include şi planificarea strategică, este inutilă, chiar periculoasă, pentru că aplicarea ei fie ar contribui la îmbunătăţirea performanţelor guvernării politice cu preţul limitării drastice a resurselor publice drenate către oligarhii şi clientele, fie ar reflecta, într-o manieră neechivocă, eşecul sistemului actual de partide. Ce s-ar putea face?

La nivelul partidelor: profesionalizare şi democratizare internă – schimbarea fundamentală a mecanismelor interne ale partidelor, a structurii ierarhice actuale, în favoarea unor structuri descentralizate, alese direct, promovarea forurilor interne de dezbatere, a protejării opiniilor minoritare, a unor reguli şi proceduri clare de discuţie şi adoptare a documentelor politice programatice, deschidere către experţi independenţi şi către societatea civilă – un nou impuls dat liberei circulaţii a elitelor politice.

Un nou raport între politicieni şi experţi, între politicieni şi funcţionarii publici, simultan cu de-politizarea reală şi, implicit, profesionalizarea funcţiei publice. Tehnic nu este foarte dificil – există politici care, aplicate consecvent, ar conduce relativ repede la rezultate evidente; lipsesc însă voinţa şi consensul politic necesar.

La nivelul modului de guvernare: transparenţă în ceea ce priveşte stabilirea şi respectarea regulilor, a obiectivelor şi priorităţilor. Predictibilitate – priorităţile se fixează conform unor reguli şi proceduri care sînt stabile. Priorităţile să rămînă aceleaşi, în orizontul de timp asumat – nu vor fi rediscutate decît în cazuri cu totul excepţionale, conform aceloraşi reguli.

Resursele disponibile vor fi alocate pe priorităţi, exclusiv pe baza unor reguli stabile şi fixate din timp, în mod transparent. Regulile de alocare a resurselor vor rămîn stabile în orizontul de timp asumat. Să existe un sistem clar şi funcţional de măsurare şi monitorizare a rezultatelor obţinute în implementarea priorităţilor stabilite, astfel încît obiectivele fixate să fie atinse. De asemenea, se va măsura gradul de realizare a obiectivelor.

Responsabilitatea directă a liderilor politici cu funcţii executive faţă de rezultatele obţinute, exprimată prin publicarea anuală, obligatorie în mediul online şi prezentarea în faţa organismelor deliberative/legislative a unor rapoarte complete asupra rezultatelor obţinute.

La nivelul societăţii: redefinirea termenilor de compromis, consens, solidaritate şi neabuzarea acesteia; înţelegerea raportului dinamic şi contradictoriu dintre nevoi infinite şi resursele limitate; evidenţierea relaţiilor dintre diferitele destinaţii alternative către care resursele limitate pot fi alocate; evidenţierea clară a beneficiarilor şi a celor ce suportă costurile diferitelor politici publice; înţelegerea faptului că orice serviciu public are un cost; discutarea raportului dintre alocarea publică şi cea privată a PIB. Toate acestea sînt elemente fundamentale pentru dezbaterea politică în interiorul societăţii, pe baza căreia aceasta să-şi facă propriile alegeri.

Victor Giosan este consultant în domeniul managementului şi al finanţelor publice.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.