Dintr-un album
O fotografie de acum mai bine de un secol, văzută fugitiv, dar care s-a întipărit în amintirea privitorului. Un bărbat în uniformă cu fireturi, cu cizme de piele, lustruite ireproşabil, într-o piaţă pavată cu piatră cubică, din Viena. O fotografie bine realizată, şi ca încadrare a personajului principal, şi care a rezistat şi trecerii timpului.
O privire inteligentă, cu o licărire uşor ironică, sub o frunte înaltă. O mustaţă cu vîrfurile răsucite, la modă în timpul domniei lui Franz Josef. Pentru tînărul din Ardeal născut într-o familie de ţărani destul de nevoiaşi, cariera militară părea o soluţie. După absolvirea Şcolii de Jandarmi, ajunge într-o unitate de la graniţa Imperiului. Întîmplător, e vorba de graniţa cu România. Proaspăt căsătorit cu o femeie din comuna lui natală, se concentrează pe îndeplinirea sarcinilor de serviciu. În familie, i se naşte mai întîi o fiică, iar apoi un fiu. Viaţa merge înainte, aparent fără probleme.
Dar lucrurile se complică. Totul intră într-o cavalcadă lipsită de sens. Izbucneşte Războiul. Trebuie să plece cu unitatea departe de familie, pe care o lasă în urmă. Nu se mai aude nimic despre el. Lucrurile se precipită, linia frontului ajunge în zona de frontieră în care locuiau.
Soţia, rămasă singură, trebuie să lase aproape totul în urmă şi să se întoarcă la casa părintească, împreună cu cei doi copii. Scene care o vor urmări întreaga viaţă, şi pe care apoi le va povesti. Cu cei doi copii de mînă, singură printre alţi refugiaţi, pe un cîmp aflat sub bombardamente, încercînd să ajungă la gară, să prindă un tren, să se îndepărteze. O masă din lemn, rătăcită, cu picioare sculptate, pe care o recuperează şi, cu ajutorul cuiva, o încarcă în tren. O masă care va supravieţui şi va rămîne în familie aproape o sută de ani.
În timp ce bărbatul ei a dispărut fără urmă.
Războiul care părea fără de sfîrşit se termină în cele din urmă. Ardealul se uneşte cu Vechiul Regat. Anii trec. Copiii cresc. Viaţa e grea. Singură, cu doi copii, împreună cu o soră rămasă necăsătorită. Trebuie să lucreze pămîntul, puţinul pămînt moştenit de la părinţi.
Pînă cînd, într-o bună zi, se trezeşte în faţa casei cu un bărbat cu chipul ars de soare şi bătut de vînt, plin de praf şi îmbătrînit prea devreme. Bărbatul ei, dat dispărut, revenit printre cei vii după ani şi ani în care toţi îl credeau de mult mort. Ea îl recunoaşte. Însă pentru copii e mai greu. Fiica i se sperie cînd bărbosul necunoscut vrea să o îmbrăţişeze.
Unde a fost toţi anii ăştia? Ce i s-a întîmplat? De ce nu a dat nici un semn de viaţă?
Luat prizonier de ruşi în Galiţia, ajunge într-un lagăr de undeva din Siberia. Singura idee, singura preocupare, singurul gînd care îl ţine în viaţă e evadarea. Unde, cum, cînd e mai puţin important. Tot ce contează e să ajungă acasă, la familie. La mii de kilometri depărtare. Şi zilele trec, şi apoi săptămînile, şi lunile trec şi ele. Suferă de foame şi de frig. Şi de bătăi. La un moment dat, după multe pregătiri, împreună cu alţi colegi de suferinţă, prind un moment favorabil şi reuşesc să fugă. Se ascund pe unde pot în timpul zilei şi nu avansează decît noaptea. Ajung la cîte o fermă pierdută în imensitatea stepei. Femeile, rămase de ani buni fără bărbaţi, îi primesc cu braţele deschise. Le dau de mîncare din ce au şi ele, dar şi profită. Îi pun la diverse munci. Îi supun la diverse încercări. Dar lumea e aşa cum e, iar prezenţa lor nu rămîne mult timp secretă. Sînt prinşi din nou, bătuţi crunt şi duşi înapoi în lagăr. Suferă din nou de foame şi de frig. Şi de bătăi. Şi mai ales de dorul de casă. Timpul trece, aşa cum doar el ştie să treacă. Zilele vin şi se duc. Şi nopţile la fel. Eroul nostru urzeşte un nou plan. De data asta va pleca împreună cu un singur alt coleg de detenţie. Şansele de a fi observaţi scad simţitor. Se pot ascunde mai uşor. Zis şi făcut. Din nou ziua în ascunziş, iar noaptea la drum. De la o fermă izolată la alta. De la o gospodărie lăsată de izbelişte la alta. Dar soarta e nemiloasă. Sînt prinşi din nou. Iar bătăi, iar interogatorii, iar umilinţe de tot felul. Înapoi în lagăr. Suferă din nou de frig şi de foame. Şi mai ales de dor. De dorul de casă şi familie. Şi timpul iar trece, aşa cum doar el ştie să treacă. Zilele vin şi se duc. Şi nopţile la fel. Iar eroul nostru stă şi cugetă. Un nou plan de evadare. De data asta trebuie să plece singur. E singura soluţie. Încăpăţînat ca orice ardelean care se respectă, nu are cum să renunţe. Zis şi făcut. Profită de un moment de neatenţie al paznicilor şi fuge din nou. Pentru a treia oară. Noaptea avansează. Ziua se ascunde. E greu să te ascunzi în stepa nesfîrşită. Dar nu are de ales. De la o fermă la alta, de la o gospodărie lăsată de izbelişte la alta, de la o femeie singură la alta. Mai aproape de casă cu fiecare zi. Mai aproape de casă cu fiecare noapte. Ars de soare şi bătut de vînt, chipul lui îmbătrîneşte prea devreme. Părul arămiu are acum tot mai multe fire albe. Ochii verzi capătă o adîncime întunecată, nouă.
În cele din urmă, după ani grei de suferinţă, ajunge în sfîrşit acasă. Ziua în care a fost făcută fotografia de la Viena pare doar o amintire dintr-o altă viaţă. Acum trebuie să ia totul de la capăt. Să înveţe din nou să fie liber. Să nu-i mai fie frică. Să nu se mai ascundă. Ziua încă mai reuşeşte, cu chiu, cu vai. Dar noaptea e mai greu. Cu somnul bîntuit de coşmaruri, în care e din nou în lagăr, şi trebuie din nou să evadeze, iar apoi e din nou prins, şi aşa mai departe.
Dar chinul îndurat a lăsat urme adînci. Frigul şi umezeala i-au şubrezit sănătatea. Iremediabil. Nu are bani pentru tratamente în străinătate. Cu noua slujbă abia de se descurcă de azi pe mîine cu familia. După cîţiva ani, se produce inevitabilul. Moare în floarea vîrstei. Doar umbra bărbatului mîndru din fotografie.
Şi timpul trece din nou, aşa cum doar el ştie să treacă. Familia lui pleacă departe. Vine un nou Război Mondial, care trece totul prin foc şi sabie, lăsînd în urmă doar sînge şi suferinţă. Mormîntul lui e năpădit de buruieni, neîngrijit şi abandonat. Doar cîte o femeie milostivă îi mai aprinde, din cînd în cînd, o lumînare.
Şi trec anii, şi deceniile... În Occident se comemorează un secol de la izbucnirea Primului Război Mondial. În România, lumea are alte preocupări. Binele nu învinge, sau, dacă da, atunci nu întotdeauna. Un nou război poate începe în orice moment.
Eroul nostru e dat uitării. Tenacitatea lui s-a pierdut în anonimat. Doar un strănepot plecat în pribegie se mai gîndeşte la el. Şi scrie aceste rînduri, în amintirea lui.
Alcor C. Crişan este membru al Asociaţiei Internaţionale a Interpreţilor de Conferinţă.
