Este greu să aperi azi partidele politice în România și să explici motivele pentru care ele sînt niște actori-cheie ai oricărei democrații consolidate.

Sîntem iritați cînd auzim că liderul unui partid cere creșterea coeziunii grupului parlamentar. Sau cînd denunță lipsa de disciplină a parlamentarilor în momentul unui vot important într-una dintre cele două Camere. Sau zîmbim, jenați și cu subînțeles, cînd auzim, într-un oraș, consilierii locali ai diferitelor partide au bătut palma și au mai votat concesionarea unei părți importante dintr-o rezervație naturală, în scop turistic. Și sîntem de-a dreptul enervați cînd auzim că s-a votat o lege prin care aleșii locali vor primi pensii speciale la încetarea mandatului. Lista nemulțumirilor și a criticilor ar putea continua.

Și, dintr-un anumit punct de vedere, pe drept cuvînt. Anchetele recente conduse de procurori, soldate și cu condamnări destul de numeroase, au arătat opiniei publice cît de frecventă este coluziunea dintre partide, oameni politici, mediul de afaceri, sfera economică și instituțiile statului. Anchetele recente ale DNA scot în evidență practica atît de răspîndită a contractelor preferențiale cu statul și cu resursele sale la nivel central, nu numai la nivel local. Scandaluri recente și numeroase ne arată, de asemenea, cît de frecvente sînt numirile făcute de partide în funcții publice. Numirile politice nu se limitează la România. Ele sînt o practică obișnuită în toate democrațiile consolidate: schimbarea unui guvern necesită schimbări majore în principalele instituții. Problema însă, în România, este anvergura numirilor politice și, prea adesea, lipsa de preocupare pentru expertiza profesională a celor care sînt numiți. Comportamentul partidelor politice din România și clientelismul pe care ele îl practică fac ca pozițiile care ar trebui să fie obținute în mod normal ca urmare a unor proceduri de selecție competitive (în conformitate cu ceea ce se numește de obicei „birocrație clasică“) să fie influențate sau chiar controlate de partide.

Integritatea morală a oamenilor politici este și ea în prim-planul dezbaterilor publice. Partidele și „oamenii de partid“ par să își fi pierdut atît de mult credibilitatea azi, încît de curînd, să nu uităm, un candidat la alegerile locale din 2016 a mers pînă la a invita alegătorii să salveze Bucureștiul de politicieni.

Cultura organizațională a partidelor este un alt aspect demn de discutat. Există un stigmat al originilor, am putea spune. În sensul în care, încă din primăvara lui 1990, s-a impus un model de partid politic de succes. Succes care se măsoară în funcție de capacitatea de a mobiliza și de a „controla“ (adică de a anticipa) votul, precum și de capacitatea de a-și păstra aceste rețele în opoziție. Este unul din motivele principale care explică faptul că toate partidele importante urmează modelul Partidului Social Democrat (PSD), moștenitorul resurselor teritoriale, structurale și umane ale fostului Partid Comunist, și se consideră un partid-stat sau aspiră să devină un astfel de partid. Toate partidele mari din România au devenit în timp mai mult sau mai puțin copii exacte ale PSD și sînt foarte asemănătoare în ceea ce privește structura lor organizatorică, practicile lor clientelare și relația cu circumscripțiile și baza lor teritorială și electorală.

Nu e, deci, de mirare că o mare parte din efortul de a reforma clasa politică se concentrează pe reducerea importanței partidelor la nivel național și local. Să ne amintim că a fost unul din motivele principale pentru a justifica schimbarea legii electorale (faimosul uninominal) și pentru a cere reducerea numărului parlamentarilor, dar și pentru noua lege a partidelor politice.

Cu toate aceste derive și practici demne de criticat, partidele rămîn actori vitali ai oricărei democrații solide și instrumente legitime pentru a guverna. Ele sînt structuri de organizare și de încadrare a vieții parlamentare, ele sînt mașinării electorale și ele structurează competiția politică și carierele politice. Trebuie să avem în vedere și faptul că partidele sînt niște organizații în care se regăsesc persoane cu strategii, idei și ambiții diferite. Și rolul lor esențial este de a fi niște relee, dinspre societate spre actul guvernării: partidele reușesc să structureze opiniile și așteptările divergente și numeroase din societate. În acest sens, partidele au o funcție de organizare a societății, fără ca ele să fie singurele canale de expresie, desigur. De aici și importanța programelor lor politice și a doctrinelor lor.

Dubla funcție a partidelor – de a reprezenta și de a guverna – este complexă și lasă loc unor derive și produce aproape structural nemulțumiri. Însă, în același timp, nu s-a inventat încă un instrument democratic mai bun. Guvernarea directă a cetățenilor, tehnocrația (adică guvernarea experților) sau liderul salvator care pretinde că se identifică cu adevăratele nevoi ale cetățenilor sînt, toate, experiențe aparent mai spectaculoase decît guvernarea prin partide, dar istoria recentă ne asigură că soluțiile mai plictisitoare și mai iritante (adică partidele politice) sînt mai puțin periculoase. Reforma partidelor e o temă majoră, obiectivul este însă să le păstrăm și nu să scăpăm de acestea.

Este adevărat, guvernarea reprezentativă modernă s-a dezvoltat în absența partidelor politice. Acestea se impun treptat, spre sfîrșitul secolului al XIX lea, cînd s a simțit nevoia de a încadra instituțional voturile alegătorilor, în contextul lărgirii participării politice. Introducerea votului universal transformă partidele în instrumente de încadrare a activității electorale în era democrației de masă. Tot atunci, parlamentarul diletant, întruchipat de marele proprietar de pămînt, este treptat înlocuit de politicianul profesionist, care își dedică toată energia pentru exercitarea mandatului său. Iar generalizarea sistemului parlamentar face ca partidele să fie necesare pentru o organizare mai structurată a deliberării colective. De atunci și pînă azi, ele sînt un element esențial al regimurilor democratice și pluraliste.

Neîncrederea în partidele politice nu e însă o caracteristică a timpului prezent și nici nu e ceva specific spațiului românesc. Curentele extremiste și populismele de azi, ca și de ieri (mă gîndesc mai ales la anii 1930), se hrănesc tocmai din denunțarea politicienilor și a partidelor, cu scopul de a șubrezi democrația. 

Silvia Marton este profesoară de științe politice la Universitatea din București și profesor invitat la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, și la Universitatea din Avignon. A primit ordinul Chevalier de l’Ordre des Palmes Académiques al guvernului francez, iar printre altele a publicat Republica de la Ploiești și începuturile parlamentarismului în România (Editura Humanitas, 2016).