"Mai trage o dată", scrie pe loz

Șerban ALEXANDRESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 448 din 13-19 septembrie 2012
"Mai trage o dată", scrie pe loz jpeg

Coloanele procentelor obţinute de Iliescu urcau pe ecranul televizorului Olt lent, dar sigur. Şi eu, şi toţi colegii mei eram muţi. Nu se poate, nu se poate, nu se poate, nu se poate. Coloanele contracandidaţilor nici nu începeau bine să urce, că se şi opreau. Judeţ după judeţ, cam acelaşi lucru: lenta tumescenţă primitiv-electronică a soft-ului televiziunii române libere ne zicea că fie e vorba de o fraudă masivă, fie nu înţelegem nimic, dar absolut nimic din ţara care ne înconjoară.

Stupoarea tăcută e întreruptă de unul dintre noi, care se ridică de pe patul pe care stăteam cu toţii şi începe să-şi toarne încet berea din mînă pe spatele televizorului, prin fantele capacului negru care ascunde maţele aparatului. Nu e ca în filme, nu explodează nimic, nu sar scîntei. Popularitatea lui Iliescu învinge pentru o vreme chiar şi inevitabilitatea scurtcircuitului. Coloana procentelor lui urcă, chiar şi după ce televizorul a băut aproape toată sticla de bere, făcîndu-ne în ciudă, arătîndu-ne că FSN-ul e imun şi indestructibil, pentru că dragostea românilor pentru el este multă şi mare.

În cele din urmă, imaginea pîlpîie şi se stinge, pe tăcute, fără nici un pocnet sau sfîrîit. Nimeni din încăpere nu vorbeşte, tăcem toţi, berea nu mai are nici un gust sau sens. Bere dată de mine, pentru că, după 20 mai, duminica orbului, vine 21 mai, Constantin şi Elena, ziua mea – deşi nu mă cheamă Costică, ci Şerban. Aşa mi-am început „viaţa capitalistă“ şi asta mi-e cea mai puternică amintire din anii ’90: această imagine cu televizorul beat care se încăpăţînează să-mi spună că tot ce cred sau cred că ştiu despre ţara şi poporul meu e idealizat şi, probabil, greşit.

De atunci şi pînă astăzi, semiobsesiv, încerc să înţeleg cine sîntem, de fapt, cine mă înconjoară cu adevărat, de ce, de unde şi pînă unde şi, mai ales, pînă cînd. Uneori se întîmplă ceva deosebit şi avem senzaţia că pînă aici, pînă acum, dar întotdeauna apare ceva nou care ne anunţă că sîntem departe de a ne fi încheiat călătoria iniţiatică.

Tot soiul de evenimente – mai ales electorale (pentru că atunci grăieşte în cor întreg poporul) – ne dau iluzia că, gata, ne-am scos, dar apoi alte evenimente – mai ales electorale – ne spun că nu e deloc aşa. Sociologii dau năvală pe cifre ca mecanicii la un stand de Formula 1 şi ne explică şi de ce s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat. Dar înţelegerea cu mintea nu ne face să ne simţim mai bine, pentru că nu înţelegem şi cu inima ce se întîmplă, de fapt, cu noi.

Stoenescu îţi explică, Djuvara îţi explică, Boia îţi explică, tu înţelegi ce-ţi explică, dar tot nu te simţi cît de cît bine şi împăcat în pielea ta românească. Chiar dacă înţelegi ce eşti, nu-ţi place ce înţelegi; inima îţi concediază mintea şi începi să speri din nou că poate sîntem altceva decît sîntem.

Iar acum, că au trecut şi cei douăzeci de ani prescrişi de Brucan, sîntem mai confuzi ca niciodată: „OK, am aşteptat să treacă două decenii şi tot nu sîntem bine. Cît mai trebuie să aşteptăm?“. Reflex de copil, care crede că e ca în basme – dormi bolnav 20 de ani în turnuleţ, după care te trezeşti şi eşti sănătos-tun. Doar că după cei 20 de ani de capitalism de cumetrie ne-am sculat tot bolnăviori.

Am ajuns cumva în acelaşi punct; am parcurs o buclă, am urcat un etaj, dar, dacă ne uităm în jos, printre balustrade, sîntem exact deasupra aceluiaşi loc. Am dansat prost comunismul, am schimbat muzica, am dansat prost şi capitalismul, şi acum nu mai ştim ce să le cerem lăutarilor să ne cînte.

Dar probabil că nu e de la cîntec, ci de la dansator. De aceea, cred că ar trebui, eliberaţi de aşteptarea brucaniană, să ne dăm seama că – pentru a ne reveni – nu avem nevoie de încă un somn de 20 de ani, ci de o terapie de 20 de ani. Nu ştiu cum bagi un popor întreg în psihoterapie, cînd în ţara asta e greu şi la nivel individual, dar nu strică să încercăm să ne gîndim. În mod evident, ne-am făcut nişte damblale în anii ăştia, ne-am îmbrăcat la mall, ne-am făcut PFA-uri şi creastă de Beckham, ne-am luat maşini în leasing şi laptopuri din drepturi de autor, ne-am jucat cu creditele şi cu vacanţele în Halkidiki. Dar esenţa personajului nostru colectiv e, totuşi, aceeaşi, revelată brutal şi – pentru unii – surprinzător, de evenimentele acestei veri.

În acest iulie au reapărut de sub covor cam toate subspeciile considerate extincte post-anii ’90: loser-ul veninos, „drogatul“ dependent de banii statului, protocronistul dacic, iubitorul de linişte, gospodina cu cord comunist, securistul ne-securist, dar securist, psihoticul care scrie la poşta redacţiei (între timp nu mai există redacţie, aşa că scrie comment-uri pe net), intelectualul desprins de realitate, populistul de dreapta, omul care nu ţine cu nimeni, dar îi urăşte de moarte pe ăştia, organizatorul de proteste în civil, stîngistul cu barbă, care crede că comunismul a fost o idee prost aplicată, omul care a pierdut la Caritas (de data asta falimentat de crah-ul imobiliar), omul care le spune tuturor că o să emigreze, cumpărătorul de parai etc. Toţi răspund din nou prezent la apel în acest august 2012. Sîntem cam aceiaşi în ţara asta – între timp procopsiţi cu doar două mici „diferenţe“ faţă de acum 20 de ani: avem mai puţine iluzii şi mai puţină speranţă.

Dar, fundamental, şi tot ca atunci, sîntem o ţară profund divizată şi poate pentru prima dată conştientă de prăpastia dintre România A şi România B (cum se spunea la loturile naţionale de handbal, cînd eram mic). Dintre ţara care speculează pe Forex şi ţara care se cacă ţinîndu-se de băţ. Dintre ţara care îşi dă votul pe un litru de ulei şi ţara care votează „pe contra“ de 20 de ani. Dintre ţara care vrea „alocaţia“ şi ţara care face „alocaţia“. Nu, nu sîntem un popor, sîntem, de fapt, două, cam cum am fost întotdeauna. Cu interese şi valori profund divergente. Sîntem ca o căruţă fără căruţaş, la care am înhămat un cal şi un bou, care vor fiecare să ajungă în altă parte.

Într-o lume în care ne obişnuiserăm că există divizări Est-Vest, Nord-Sud sau, mai nou, „PIIGS“ vs „restul“, va trebui să mai adăugam una, despre care nu ne-a spus nimeni că există, dar pe care, dacă o ignorăm, va trebui să trăim încă o buclă inutilă de 20 de ani. În caz că nu mă credeţi, aşteptaţi încă puţin, pînă în decembrie, şi veţi retrăi – de data asta pe un televizor color şi cu o grafică mult mai spectaculoasă – „amintirea“ mea din 1990. Aceleaşi procente, cam în aceleaşi judeţe, la pachet cu aceeaşi stupoare şi cu aceleaşi întrebări despre noi.

Dar acum măcar ştim de ce nu ne iese; şi ştim şi că singura şansă este să intrăm în terapia care să facă un singur popor din două tipuri de populaţii care coabitează în acelaşi teritoriu. Dar cum şi în cazul terapiei obişnuite e de datoria celui mai „luminat“ să iniţieze procesul şi să se ţină de el, la fel e şi acum. Unificarea nu va fi iniţiată de România care se cacă în groapă şi vrea alocaţia. Cealaltă Românie e responsabilă de declanşarea acestui proces. Care va fi lung, frustrant, pe alocuri scîrbos, dar singura garanţie că vom putea trăi vreodată altfel decît pînă acum, în această ţară schizoidă.

Pentru asta miza trebuie să fie pe educaţie şi pe comunicare. „Ploaia de bani“, pe care oricum n-o avem la îndemînă ca instrument pe criza asta, nu rezolvă mare lucru, cum tocmai am văzut cu ocazia paradisului „creditelor cu buletinul“. Deşi toată lumea crede că odată cu prosperitatea totul se rezolvă de la sine, nu e deloc aşa.

Dacă putem să îi creştem altfel pe cei care vin şi să ajungem – în sfîrşit – răbdători şi adecvaţi, la urechilor celor de peste şanţ, peste 20 de ani poate vom înceta să scriem iar articole în care să ne referim din nou la profeţia brucaniană şi la senzaţia de déjà-vu trist care ne încearcă din patru în patru cincinale.

Dar pentru asta avem nevoie de mult mai mult decît de o sporire a procentului din PIB alocat educaţiei. Am senzaţia că e, poate, mai important pentru România ce fel de seriale „de uz intern“ vor intra în producţie în studiourile MediaPro în următorii cinci ani decît cine vor fi următorii trei miniştri ai Educaţiei. 

Şerban Alexandrescu este asociat în agenţia de publicitate Headvertising.

Foto: L. Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.