O genealogie a supravegherii

Publicat în Dilema Veche nr. 747 din 14-20 iunie 2018
Agenții „gospodari“ și paradoxul insecurității securității jpeg

Să pornim de la un adevăr evident (ne-au rămas atît de puţine, după consumarea postmodernismului): supravegherea nu e în sine bună sau rea, ci indispensabilă vieţii noastre în societate. Încă de cînd sîntem foarte mici, ne păzim din privire unii pe alţii, ne evaluăm mutual conduitele şi îi sancţionăm pe cei care încearcă să trişeze în jocurile cooperării. În măsura în care empatia şi simţul corectitudinii sînt definitorii pentru caracterul nostru ultrasocial, am putea spune, forţînd un pic lucrurile, că există DNA în ADN-ul oricărei fiinţe umane sănătoase la cap. Exigenţa reciprocităţii vine imediat în urma instinctului social, iar Darwin lega originile moralităţii şi succesul adaptativ al lui homo sapiens de grija de a avea o bună reputaţie în ochii semenilor. Cu mult înainte de părintele evoluţionismului, un personaj al lui Platon din dialogul Republica, Glaucon, ne avertiza că oamenii sînt mult mai interesaţi să pară corecţi, decît să fie astfel. Parabola păstorului Gyges, cel care, dînd peste un inel al invizibilităţii, se transformă, din om cumsecade, în ucigaş şi violator, e menită să ne confrunte cu un test etic elementar: cum te vei purta în condiţiile în care ştii că, orice ai face, vei fi nevăzut de semenii tăi, adică vei scăpa nedescoperit sau, oricum, nepedepsit? „Starea de excepţie“ (de la reguli) ce caracterizează puterea suverană se explică tocmai printr-o asimetrie a regimului vizibilităţii: suveranul are ochi (şi urechi) peste tot, dar nu e niciodată complet vizibil pentru supuşii săi.

Ne păzim din privire unii pe alţii… Merită amintit (aşa cum o face, adesea, J.-L. Marion) faptul că „a păzi din privire“ e chiar etimologia latină a cuvîntului „intuiţie“ (din in-tueri, intuitus), termenul-cheie al fenomenologiei. Preţioasele noastre intuiţii sînt tocmai ceea ce reuşim să „păzim din privire“: ceea ce nu ne mai scapă din ochi. Iar pentru vorbitorii de limbă franceză, simplul act de a privi e deja un soi de dublare a pazei (re-garder), decalc al latinului intueri. Privim, altfel spus, decupăm şi „arestăm“ obiecte din fluxul vizibilului.

Să ne întoarcem, însă, la mizele etico-politice ale supravegherii. Pe filieră socratică, povestea filozofiei greceşti e, în bună măsură, despre inventarea unui tip de veghe de sine, de vigilenţă critică menită să susţină şi să intensifice pînda noastră mutuală cea de toate zilele. Atenţia la sine, supravegherea continuă a reacţiilor şi testarea constantă a concordanţei dintre ceea ce spui că se cuvine făcut şi ceea ce faci în viaţa de zi cu zi reprezintă, pentru filozofii greci, condiţia de bază a îngrijirii de sine (epiméleia heautoû) şi cheia exerciţiilor spirituale, aşa cum sublinia P. Hadot. „Apostolul“ îngrijirii de sine este Socrate, personaj legendar dotat, spre deosebire de muritorii de rînd, cu un dispozitiv de supraveghere şi control suplimentar: un daimon, o voce lăuntrică de sorginte divină, acţionînd ca o siguranţă din „panoul electric“ al minţii morale a lui Socrate, adică blocîndu-i anumite intenţii de acţiune, fără a-l împinge vreodată să facă ceva anume. Cîte avataruri nu va cunoaşte daimon-ul socratic în mentalul european, de la îngerul păzitor la judecătorul kantian al conştiinţei şi de la Vocea freudiană a Tatălui la greieraşul lui Pinocchio, Jiminy Cricket (formă alterată infantil a exclamaţiei sacre: Jesus Christ), în ecranizarea lui Disney!

Dar pentru filozofii plasaţi în filiaţia directă a lui Socrate, problema pare să fi fost următoarea: cum suplinim absenţa acestei voci divine în muritori? Simplu: printr-o extindere a regimului vizibilităţii în răspăr cu ceea ce vor însemna revendicările moderne de protejare a intimităţii şi sferei private. Două soluţii, înrudite şi totuşi diferite, ies în evidenţă.

Cea stoică, un pic vicleană, presupune un „ca şi cum“, în locul unei devoalări efective: „Trăieşte şi acţionează în orice clipă ca şi cum ai fi în văzul întregii lumi“, repeta Seneca. Nu tuturor ne vorbeşte daimon-ul, dar montajul mental concentrat de îndemnul stoic reprezintă un soi de anti-inel al lui Gyges. De altfel, experimente notorii din psihologia morală arată uşurinţa cu care sîntem „amorsaţi“ (priming) să ne comportăm mai cinstit prin simpla afişare a unei imagini cu nişte ochi ce parcă ne scrutează. E vorba de a acţiona comutatorul adînc înrădăcinat al ruşinii, generator de atîtea „intuiţii“ morale: toate ni se par naturale, pînă cînd începem să le bănuim pe toate a nu fi decît exigenţe sociale internalizate.

Iar aici se plasează soluţia radicală a filozofilor cinici din Antichitate, cei care chiar făceau totul în ochii lumii, scandalizînd oamenii bine crescuţi prin lipsa lor de pudoare şi „lătrînd“ în gura mare adevăruri incomode cu privire la practicile noastre de viaţă, la setea noastră de putere şi nevoia frivolă de a fi admiraţi. Pe cinic nu are rost să-l supraveghezi, pentru că nu are nimic de ascuns: greutatea e să-l suporţi. Nu doar mişcarea hippie sau „ecologia profundă“ a lui Arne Naess pot fi văzute ca manifestări contemporane ale impulsului cinic (în sensul antic, nu acela modern, al blazării), ci şi practici din era digitală de tip hacking sau whistleblowing, în măsura în care pun în discuţie acea asimetrie de care vorbeam mai devreme, cu trimitere la puterea suverană. Azi, statul poate şti totul despre tine, prin serviciile sale de informaţii, în timp ce tu, cetăţean ca oricare altul, ştii foarte puţin despre funcţionarea efectivă a mecanismelor puterii: e vorba de „secrete de stat“. Unii sînt scandalizaţi de acest fapt, în timp ce alţii îl socotesc inevitabil pentru prezervarea siguranţei naţionale şi a securităţii sociale.

Pînă la a ajunge, însă, la formele actuale pe care le atestă cyber-bioputerea, o genealogie a supravegherii nu poate ocoli ipotezele enunţate de Foucault, pe cît de fascinante intelectual, pe atîta de tulburătoare. Conform gînditorului francez, devenirea creştină a lumii noastre a antrenat şi o nouă vîrstă a tehnologiilor sinelui. Veghea „de sus“ permanentă („De nu te vede nimeni, te vede Dumnezeu“, mă avertiza, aproape în fiecare zi, bunica mea) se concretizează în mecanisme detaliate de supraveghere ierarhică („episcopul“ fiind, etimologic, acela care „vede peste tot“) şi se conjugă cu imperativul ascultării necondiţionate de părintele duhovnicesc sau de preotul ce se îngrijeşte de sufletul tău, în perspectiva Vieţii veşnice. Practica „ascultării“ (exagoreusis) se bazează pe obligaţia de „a spune tot“, de a te confesa, de a mărturisi părintelui toate gîndurile şi impulsurile tale tainice. Preotul, la rîndul său, are obligaţia de a veghea asupra „turmei“ sale cu o grijă ce trebuie să fie deopotrivă generală şi specială, adecvată fiecărui credincios în parte, aşadar personalizată.

Se cuvine spus că miza lui Foucault nu era aceea de a realiza o critică instituţională a Bisericii creştine, ci de a evidenţia modul în care tehnologia creştină a sinelui devine, în Occidentul secolelor XVII XVIII, tehnologie a puterii de stat, atestînd emergenţa unei noi paradigme de guvernare: bioputerea, „înstăpînire a puterii asupra omului ca fiinţă vie“ sau chiar „etatizare a biologicului“. Mîntuirea s-a mutat din lumea de dincolo şi a devenit sarcina puterii politice. Legea, disciplina şi securitatea se suprapun ca straturi ale acestei politici axate pe triunghiul sănătăţii fizice, bunăstării economice şi securităţii sociale a cetăţenilor, fără vreun orizont transcendent.

Foucault a lăsat pagini antologice despre funcţionarea tehnicilor disciplinare în marile spaţii de închidere ale Occidentului modern (internatul, uzina, cazarma, azilul, închisoarea etc.), tehnici prin care se urmăreşte, în fond, „dresarea“ unor indivizi utili (economic) şi docili (politic). Panopticul lui Bentham, ca proiect de închisoare asigurînd vizibilitate deplină asupra deţinuţilor, fără vreun rest de privacy, precum şi izolarea lor „monadologică“, exhibă în realitatea sa esenţială dispozitivul modern de putere. Însă întrebarea la care ne-a lăsat pe noi să răspundem (formulată, deja, pe la finalul anilor ’70) este încă mai angoasantă: succesul (neo)liberalismului în Occident nu vine oare la pachet cu matricea unei „societăţi de securitate“ (Deleuze o va denumi „societate de control“) ce transformă respectul liberal pentru sfera privată în ceva pur formal şi declarativ?

În zilele noastre, „nevoia“ de a fi non-stop conectaţi ne face să purtăm în buzunare şi genţi dispozitive de supraveghere (smartphone, laptop), iar sentimentul general de vulnerabilitate, indus de mediatizarea atîtor sinistre atentate teroriste din ultimii ani, ne determină să consimţim la supraveghere generalizată, rămînînd, totodată, într-o stare de alertă constantă. În cuvintele lui Fr. Gros, unul dintre cei mai importanţi continuatori intelectuali ai lui Foucault, „securitatea ca sistem ce încorporează protecţia se reproduce în fiecare dintre noi ca ethos al precauţiei… Vigilenţa integrează individul viu într-un sistem de securitate. Războiul cerea supunerea tuturor. Stările de violenţă recomandă vigilenţa fiecăruia“. 

Cristian Iftode este conferenţiar univ. dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea din București. Cele mai recente publicații includ: Aristotel. Problema analogiei şi filozofia donaţiei (2015) şi Critică, marginalitate, cinism (volum editat împreună cu Cristina Voinea).

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.