Dacă în spatele unor oameni care au reușit în meseriile lor stau aranjate frumos și niște eșecuri, am zis să-i întrebăm despre ele. Ce au însemnat și cum le-au folosit ca să poată să meargă mai departe.

 Ana ULARU, actriță

Sînt roluri pentru care am ajuns în ultima parte a selecției și le-am pierdut. Altele promise și retrase. Și cumva mereu se întîmplă în așa fel încît la final să nu regret și să nu mă oftic la rezultatul final. Drumul pînă la a vedea însă asta e plin de autoflagelări, de „aș fi putut fi mai bună, nu am lucrat destul“. Înveți în timp să nu iei totul așa personal și să îți dai spațiul de a te îmbunătăți și de a înțelege că nimic nu îți aparține, nici un rol luat și făcut.

Cea mai mare realizare a mea e drumul meu de pînă acum. Nu cuantific nimic și nu mă felicit decît pentru lipsa totală de compromis. Simt că nu m-am abătut, fără să fiu încăpățînată. Și că ce am, oricît de mult sau de puțin ar fi, e dobîndit în luptă dreaptă.

Bogdan COTÎRȚĂ, manager cultural, solist Melting Dice

Era o miercuri sau o joi, tocmai mă întorsesem dintr-o pauză de masă de două ore și primul lucru a fost să deschid Internetul. Aveam de ales între el și un Excel. Am aruncat o privire pe fereastră și am simțit cum trece timpul. Simțeam cum trece ziua și eu privesc de la fereastră cum acolo afară se întîmplă ceva în care și eu ar trebui să exist, dar stau pe margine. La 30 de ani, am renunțat la job-ul stabil și bine plătit, am înființat o asociație culturală cu care am făcut un festival de teatru independent în Timișoara și mi-am făcut formație. Încă este un drum lung și plin de frustrări, care cere multă răbdare, dar merită fiecare neajuns. Am învățat să renunț la efortul de a-i face pe unii oameni fericiți. Fericirea vine ca urmare a unui efort propriu. Deși o spun cu punct la final, ca pe un lucru sigur, încă nu cred și nu pot să îmi asum ipoteza.

 Amalia ENACHE, jurnalistă, Știrile PRO TV

De mine am fost dezamăgită cel mai des, poate prea des. Am lucrat mult cu mine să nu mă mai învinovățesc atît de ușor. De pildă, că am fost peltică rău cînd eram mică și, iată, acum prezint știri. Sau că nu am intrat la facultate la Geografie, la secția de unde aș fi ieșit ghid turistic. Pentru cineva cu rezultatele mele, a părut de neînțeles să nu intru din prima la facultate. N-am pierdut vremea, am învățat tot felul de lucruri în anul care a trecut, pînă cînd am intrat la Jurnalistică la Timișoara, inclusiv să fac injecții.

A trebuit să fiu o adolescentă singură, fără mama și tata seara acasă. Chiar și așa, intram în casă ca și cînd aș fi avut vreo oră impusă sau pe cineva care să mă verifice. Mă simțeam prea diferită de colegii mei și cred că îmi era rușine că nu sînt ca ei. Apoi, m-am angajat din primul an de facultate. Dimineața mergeam la cursuri pînă după-amiaza, cînd plecam direct la serviciu, unde la 22 și ceva intram în direct să prezint știri locale. Aveam 19 ani. Și în patru ani de facultate nu am avut niciodată nici măcar o restanță. Desigur că aveam și bursă! Cred că am fost peste măsură de precoce la capitolul responsabilități.

● Andreea BĂDALĂ, designer, Murmur

Cred că am copilărit cu un soi de frică de eșec. Ca orice frică, a fost preluată de la cei din jur. Părea că toată lumea în jur povestea despre eșecurile altora ca și cînd viața lor fusese ratată. Și aici era vorba de la lucruri mari, căderi adevărate, pînă la lucruri mici, ca faptul că cineva luase un 4 la matematică.

Am avut mai multe eșecuri de-a lungul vieții și voi mai avea. De la un concert ratat cînd am făcut pian, la o iubire neîmplinită pentru că mi-a fost prea frică, la momente în care am deraiat profesional pentru că îmi căutam identitatea, pînă la clipe de singurătate apăsătoare pentru că nu mai știam cum să relaționez cu nimic. Prin eșec nu se termină totul. Se termină probabil ceva, ca să înceapă altceva. Fără eșec nu poți face schimbări majore, nu poți cunoaște și nu poți evolua. Am încercat să trec de la frica de eșec, care nu mă lăsa să încerc, la a vedea eșecul ca pe un moment de dezvoltare personală. Doar după un eșec major am reușit să renasc și să îmi găsesc niște resurse care nu știam că există în mine.

 SMILEY, muzician

În copilărie, tot timpul aveam întrebările de felul ăsta: „De ce fac asta?“ Încă le mai am. Dar, cumva, cînd am avut dezamăgiri la școală sau în dragoste, dacă putem să le numim așa în copilărie, am știut să trec peste ele. Întotdeauna m-am gîndit că nu vine nimeni să mă învețe ce să fac și am luat-o de la capăt. De cele mai multe ori am fost dezamăgit atunci cînd mă culcam pe-o ureche. Cînd mă simțeam eu în siguranță, „Gata, mă, știu tot! Acum am 10 la mate!“, cînd mă relaxam, atunci apăreau problemele. Și asta venea ca un eșec, dar de fapt era doar o trezire la realitate. Am avut un punct de răscruce în viață trupei Simplu. Un punct în care unul dintre membri ne-a părăsit și parcă nu mai mergea nimic bine. Bani nu aveam, concertele nu mai mergeau. În momentul ăla am ales să mai ducem niște lupte. Așa a ieșit albumul Oficial îmi merge bine. Am dres-o prin acest album, care s-a și dovedit a fi cel mai de succes din cariera trupei Simplu. Eu mă ghidez după treaba asta, dacă nu renunți, încă mai ai o șansă să reușești.

 Amelia GHEORGHIȚĂ, manager cultural, FILIT

Am resimțit ca un eșec faptul că nu am primit stagiul la Comisia Europeană prima oară cînd m-am înscris. Fiindcă îmi doream foarte mult chestia asta, am început să lucrez ca să acumulez experiență relevantă și în al doilea an m-au acceptat. Dar era prea tîrziu, nu mai voiam eu, îmi schimbasem planurile. Cînd eșuez în ceva, încerc să-mi dau seama de ce s-a întîmplat asta și dacă într-adevăr motivele pe care le-am găsit sînt chiar cauza eșecului. Dacă e ceva ce ține mai mult de mine sau de factori pe care îi pot controla, lucrez la asta și încerc să îmbunătățesc situația și mă stresez sau mă învinovățesc mult. În cazul în care eșecul e din alte cauze, departe de mine, de multe ori o iau simplu, ca pe o lecție de învățat despre ce anume trebuie să evit: situații, persoane, strategii, parteneri.

Personal, e o realizare dacă reușesc să nu-mi cheltuiesc banii de salariu în primele trei zile.

Munca pentru FILIT e deseori absurdă, enormă și consumatoare de tot ce-i bun în mine. Dar efortul merită total.

 Elena MARCU, Editura Black Button Books

Cred că pentru fiecare perioadă din viața mea a existat cîte un eșec major. În clasele primare a murit bunicul meu. S-a culcat de după-amiază și a adormit mai profund și mai definitiv decît poate tolera corpul uman. Am considerat un mare eșec faptul că nu l-am putut trezi cu zgîlțîiala mea tip CPR învățată de la televizor. Speram să fie moarte clinică. Și despre asta tot de la televizor auzisem. La finalul gimnaziului m-am îndrăgostit. Îl chema Alex și urma să se mute definitiv la Chicago. L-am dus la gară. Am așteptat să se închidă ușa trenului și-apoi am plîns trei ore neîntrerupt. Nu i-am spus niciodată. Peste patru ani am dat la Facultatea de Jurnalism din București. Am picat. Am revenit. Am luat. Am renunțat după un an ca să pot pleca cu o bursă Erasmus la cealaltă facultate la care eram studentă, cea de Științe Politice. Apoi m-am angajat. Am lucrat trei job-uri într-unul. Obosisem. Unul din trei îmi plăcea pe bune. Așa că mi-am deschis o editură la care să lucrez șapte job-uri într-unul, poate chiar mai multe dacă ne ghidăm după nomenclator. Dar dorm mai bine, chiar dacă mai puțin. Arăt mai rău, dar gîndesc mai limpede.

Bogdan Theodor OLTEANU, regizor

Încă nu pot să mă uit la Lampioane chinezești (n.r. – al doilea scurtmetraj) fără să îmi fie rușine. Circumstanțele atenuante sînt puține – am filmat mult și repede, iar cele două nopți de filmare au fost sabotate de vreme (a fost incredibil de frig și actorii purtau haine de vară). Dar filmul este un eșec din cauza mea, pentru că știam mai puține decît credeam despre ce înseamnă să faci un film.

Dacă trec peste jenă, ajung la cît de mult mi-a folosit episodul ăsta. Am învățat din el că filmele se fac în primul rînd cu camera. Dacă aș avea acum de ales între un director de imagine genial și un actor genial, l-aș alege pe primul fără ezitare. Apoi, iar banal, pentru că nu mi-a păsat în ce condiții se trage sunetul, am aflat că e aproape imposibil să repari asta și că propoziția „se face în post“ ar trebui să fie interzisă.

Nu în ultimul rînd, mi-am dat seama că e inutil să fetișizezi cuvîntul scris, pentru că tot ce e important se petrece în afara paginii. 

anchetă realizată de Karin BUDRUGEAC