Real life

Publicat în Dilema Veche nr. 763 din 4-10 octombrie 2018
Real life jpeg

Basmele copilăriei, se spune, te învaţă să trăieşti şi se verifică oriunde în lume. De aceea ni le citeau părinţii (într-o copilărie care, în România din anii ’60-’70 ai secolului trecut, nu era nicidecum frumoasă „ca-n basme“), şi tot de aceea le citim noi copiilor noştri.

Despre ce vorbesc basmele? Despre încercări prin care trebuie să treci, despre tot felul de obstacole care ţi se pun în cale, despre cîteva creaturi foarte rele, care-ţi pun beţe-n roate, despre cruzimi cumplite pe care trebuie să le înduri fără crîcnire, ca bravul soldat de plumb, de pildă, despre cei care-ţi iau locul obligîndu-te să te ascunzi, eventual sub o piele de măgar, despre una dintre cele mai grele probe, cea a alegerii originalului între mai multe cópii, şi cîte altele. Dar există şi reversul: puterea eroului sau a eroinei de a suporta greul, felul în care un băiat nătîng prinde tot mai multă minte de la o etapă la alta a unui drum, bunătatea care scoate pe oricine din impas (ce simplu pare!), fiinţele minunate care te ajută, mai cu un sfat, mai cu un obiect banal, devenit însă miraculos atunci cînd eşti la strîmtoare.

Despre ce mai vorbeau, pe limba lor universală, basmele din cărţile copilăriei mele? Despre mîncare şi despre bani. Şi despre aur! Citeam despre mesele îmbelşugate din cartea Fraţilor Grimm, care se pun şi se strîng singure, cu bucate de soi. Felurile de pe masă erau teribil de apetisant desenate de ilustrator, ca o piramidă cu bucle de cîrnăciori, cozonaci dolofani şi munţi de îngheţată, de te apuca foamea numai văzîndu-le. Şi mai vorbeau despre plata pe care hangiul i-o pretinde lui Till Eulenspiegel pentru că s-a îndestulat cu aromele mîncării altora, la care isteţul călător plăteşte cu clinchetul monezilor. O mulţime de oameni norocoşi dădeau din întîmplare peste vase pline cu galbeni care, nu încape îndoială, le aduc numai necazuri, bieţii de ei. Ştiam asta, dar tot visam, împreună cu absolut toţi ceilalţi copii, să găsim la rădăcina unui pom un vas cu bani de aur sau să descoperim o peşteră a lui Ali-Baba plină cu bogăţii. Întrucît erau furate de hoţi, merita, nu-i aşa, să le găsească un om cinstit şi să se bucure de ele. Banii nu aduc fericirea, spune proverbul, dar, adaugă unii, e al naibii de bine să-i ai. Cît despre Inimă-Rece din povestea lui Wilhelm Hauff, el e un nefericit, face o tranzacţie „bancară“ dură: îşi lasă zălog inima pentru bani, dar chiar şi el scapă cu bine, pînă la urmă.

La o analiză mai atentă, „baza economică“ a vieţii şi valorile materiale ca ţintă a omului obişnuit nu lipsesc deloc din basme, iar aurul îi marchează pe cei mai mulţi eroi din poveşti. Să ne gîndim: nu e vorba oare acolo de trei păduri: de aramă, de argint şi de aur, iar fericirea se află tocmai în pădurea de aur? De trei palate, iar cel de aur e ţinta? (Cu siguranţă că soarta soldăţelului de plumb al lui Andersen ar fi fost alta dacă ar fi fost făcut din aur!) Nu e vorba, în basme, de poduri de aur sau de mere de aur? Şi de mingea de aur la care o fată ţine atît de mult încît, atunci cînd îi cade în fîntînă, îl acceptă la „măsuţa“ ei şi în „pătuţul“ ei pe urîtul şi grasul broscoi, în schimbul promisiunii acestuia că i-o va da îndărăt? Frumos ar fi fost, în fond, să-l iubească fără vreo promisiune sau răsplată, nu-i aşa? Şi nu e vorba, mereu, de părul de aur al fetei de împărat, care, din păcate, ne spuneam noi, cititoarele brunete din casa copilăriei mele, nu semăna nicicum cu al nostru? Desigur, părinţii şi bunicii şi, mai tîrziu, şcoala, nu încurajează o asemenea lectură terre à-terre, dar baza „economică“ a basmelor nu e de neglijat şi-l pregăteşte pe copilul din Est, ca şi pe cel din Vest, pentru viaţa adevărată.

E ciudat cum, în sloganul lansat, cred, de Erste Bank, o bancă prezentă şi în România, am găsit un fel de confirmare a acestei idei pe care, presupun, se bazează economia unui stat: „In Gold we trust“. O replică pămînteană şi prea-omenească la ceea ce scria la început pe moneda, iar azi pe bancnota de 1 dolar: In God we trust. Înainte de instalarea regimului comunist în România şi de alungarea Regelui, în decembrie 1947, şi pe banii noştri fusese o deviză asemănătoare cu cea de pe dolari: Nihil sine Deo / Nimic fără Dumnezeu. Fisura istorică ce a urmat a început cu stabilizarea, iar banii şi-au pierdut valoarea lăsîndu-i pe toţi într-o sărăcie lucie. Cu un geamantan cu bani, cu care ţi-ai fi putut cumpăra înainte o casă, nu-ţi mai putea lua decît o pălărie (dar nu era recomandabil, că te identifica drept burghez şi puteai ajunge la închisoare pentru asta), iar deviza Nihil sine Deo a dispărut şi ea fără urmă, ştearsă de guma istoriei. Nu se mai credea nici în Dumnezeu, nici în bani, ci numai în Stalin, în Lenin, în „Partidul comunist“. Oraşul meu natal, care ţinea, ca Praga sau Viena, de Mitteleuropa, a fost numit, în anii ’50, oraşul Stalin. Pe muntele care-l străjuieşte s-a scris, cu brazi plantaţi anume, STALIN. Cînd odiosul tiran a murit, pădurarilor li s-a comandat să taie brazii. Din simţ ecologic însă, ei au preferat varianta îngropării numelui printre alte plantaţii, astfel încît am mai văzut şi eu, în copilărie, pe muntele nostru, trei litere, LIN. Istoria se mai îmblînzise.

Teroarea mergea mînă în mînă cu sărăcia. S-a nimerit că tocmai în acest interval de sărăcie am copilărit eu, în anii ’60, cu basmele despre mese îmbelşugate cu tot. Se mînca puţin şi prost pe vremea aceea, iar ca să cumperi o bucată de unt de 200 de grame trebuia să stai, în ultimii ani ai regimului comunist, la cozi uriaşe, fără să ştii sigur dacă e suficient ca să ajungă şi pentru tine. În studenţie mi s-a întîmplat să plîng de foame. Criza era adîncă, permanentă şi atotprezentă, un fel de „marţea cea negră“ în fiecare zi a săptămînii, iar epoca nouă se numea oficial – ironia istoriei! – epoca „de aur“.

În vremea aceea, cînd consolarea multor oameni erau bancurile politice, circula o anecdotă: într-o iarnă, un turist din Germania Federală, aflat în vizită în România, vede pe stradă o coadă uriaşă, cu oameni obosiţi şi zgribuliţi de frig. Întreabă de ce stau oamenii la un asemenea rînd. „Se dă unt!“, i se răspunde. „A, în cazul ăsta, spune omul din Vest, eu unul prefer să-mi cumpăr!“ Poate că un occidental nici nu înţelege astăzi gluma, după cum neamţul din poveste n-a înţeles corect coada: a crezut că se dă înseamnă se dăruieşte, se face cadou. Un neamţ din Est i-ar fi putut explica imediat că „se dă“ însemna că „ei“, „ăştia“, adică cei aflaţi la putere, dau voie populaţiei înfometate să aibă mici şi repede trecătoare bucurii.

Puţin înainte de sfîrşitul anului 1989, copiii fratelui meu au văzut pentru prima dată, la un Crăciun, mandarine. Se „dăduseră“ mandarine şi îmi amintesc că îngheţasem cîteva ore stînd, pe ger şi ninsoare, la inevitabila coadă. Cînd au văzut prima mandarină, copiii au exclamat, cu bucurie: „Minge!“ Desigur, mingiie de aur din basme. […] 

***

Pentru generaţia mea, născută în preajma lui 1960, după ce ţi-ai trăit tinereţea într-o adevărată închisoare, criza economică nu e chiar de speriat. […] Unii au credite bancare, iar aici viitorul te sperie, într-adevăr, însă nu atît cît te înspăimîntă tulburările politice: nu cumva criza financiară să aducă o criză politică şi cine ştie ce sistem represiv, un sistem în care instituţiile să nu mai funcţio-neze decît pe criterii de partid, şi, mai ales, în care să ne vedem din nou lipsiţi de valoarea în care credem (we trust) mai mult decît în Gold şi la fel de mult ca în God: libertatea. O spun fără elanuri romantice, cu răceala economistului (deşi am altă meserie), după ce a calculat plusurile şi minusurile. […]

Există două moduri de a te vindeca: prin amintire şi prin uitare. Cu condiţia să uiţi ce trebuie uitat şi să-ţi aminteşti ce trebuie să ţii minte, şi nu pe dos. Şi poate că salvarea este chiar o privire atentă către valorile trecutului, acum, cînd se vorbeşte tot mai apăsat de o etică bancară. Vorba lui Goethe: „Pierderea de bani – e o pierdere uşoară. […] Pierderea curajului e o pierdere ireparabilă.“ Şi tot el spune undeva care e cheia succesului: să călătoreşti, pe drumul vieţii, cu doi saci, unul în care să primeşti, altul din care să dai. 

(fragment din articolul publicat inițial sub titlul „Guldet i eventyrene – og i virkeligheden“, în ziarul Politiken, Copenhaga, 6 august 2012) 

Ioana Pârvulescu este scriitoare și profesor universitar. Cel mai recent roman publicat este Inocenții, Editura Humanitas, 2016. În pregătire, volumul Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor.

Foto: Miles Goodhew, flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.