Remedii pentru mahmureala de cuvinte

Publicat în Dilema Veche nr. 487 din 13-19 iunie 2013
Remedii pentru mahmureala de cuvinte jpeg

Citisem mai de mult, nu mai ştiu pe unde, un studiu conform căruia în Franţa există mai mulţi scriitori decît cititori. Nu contează dacă studiul e serios, nici dacă el a fost realizat în Franţa sau în altă parte. Reţin doar ipoteza sau cazul ei mai general: că în lumea civilizată s-ar putea să fi fost deja atinsă o masă critică, înghesuită toată pe scenă, în timp ce, în sală, publicul e neglijabil. Acesta este noua stare nominală: există numeroşi psihologi care susţin că evitarea cu orice preţ a reţelelor sociale – adică să nu ai un cont pe Facebook – e un act excentric de recluziune. Şi s-ar putea să aibă dreptate: imunitatea la presiunea socială poate fi o virtute – sau o patologie, după caz.

În psihiatrie, excesul de cuvinte este cunoscut şi codificat semiologic: se cheamă logoree. Echivalentul mental al logoreei e trecut, aristotelian, la capitolul de tulburări ale formei gîndirii. În unele tulburări psihice, cum este sindromul maniacal, logoreea este impresionantă şi e însoţită de o afectare a coerenţei, a firului logic al gîndirii. Verigile dintre idei sînt slăbite, se sare de la una la alta, uneori fără să mai fie detectabilă vreo legătură, şi nu se ajunge nicăieri, dincolo de pura beţie a vorbelor. Am fi tentaţi să postulăm o corelaţie inversă între cantitatea de cuvinte şi coerenţa ideilor, doar că există şi varianta patologică reciprocă: deficitul de cuvinte. Bradilalia, musitaţia, mutismul. Undeva, trebuie să existe un echilibru; psihiatria, însă, nu vă va spune unde să-l găsiţi pentru că ea se ocupă doar cu marile dezechilibre. Nici nu e de datoria ei să o facă. Psihiatria nu se va amesteca în vieţile noastre, decît dacă i-o cerem. Nici nu ştim dacă ideile sînt calul, iar gîndurile – călăreţul; lucrurile ar putea sta exact invers, sau, poate, cu totul altfel. Tot ce face lecţia psihiatriei e să presupunem că inflaţia vorbelor duce la sărăcia gîndurilor şi să ne temem profilactic de acest efect, fără să devenim dogmatici în temerile noastre.

Indiferent cum stau lucrurile, eu nu sînt în poziţie să ţin predici. Am o identitate virtuală de peste zece ani, un blog personal de vreo şapte, un alt blog – profesional –, cont pe Facebook cu mii de prieteni, şi faptul că dumneavoastră citiţi acum un text scris de mine îmi produce o satisfacţie existenţială, îmi consolidează eul. Pentru că sîntem la un început de lume, într-o eră preistorică în care a apărut un nou strat identitar – să îi zicem hiper-realitate, ca Baudrillard, deşi nu contează prea mult. Nu ar trebui nici să emit teorii neutre pe această temă – deja s-a scris enorm de mult. Înainte de hiper-realitatea lui Baudrillard, de imposibilitatea metanaraţiunii lui Lyotard – despre care am citit în facultate –, Borges inventase deja bibliotecile infinite. Şi mai înainte, Mallarmé – pe care îl citeam în adolescenţă pe bancă în parc – obosise de inflaţia străvechiului limbaj european şi căuta o limbă proaspătă, apropiată de origini. Şi mai înainte, Titu Maiorescu, despre care am învăţat în gimnaziu, scria cum că vorbele îmbată şi orice beţie produce, conform lui Cabanis, „debilitatea funcţiilor intelectuale şi înclinaţia către violenţă.“ Şi pe atunci nici măcar nu existau forumuri pe Internet şi comentarii în subsolul articolelor.

Problema nu e că ar fi o dovadă de aroganţă să mai spun ceva pe tema asta. La urma urmelor, aroganţa este modul nostru de a trăi şi subiectul nenumit al dosarului din această săptămînă. Aroganţa ca angoasă existenţială, sau – cum zicea un coleg de-al meu – narcisismul ca epidemie. Nu, problema e că orice text despre realitatea excesului de vorbe conţine, şi el, vorbe. Şi modifică în mod inerent realitatea despre care tratează. Încercînd să rezolvăm o problemă, sau măcar dacă problema există, o adîncim, într-o spirală vicioasă. Seamănă, în mod ciudat, cu spirala toxicomaniei: iluzia conform căreia mahmureala trece cu încă un păhărel.

Şi cum deja mă simt grizat de toate cuvintele de pînă acum, o să scriu în continuare de ce îmi place meseria mea.

Sînt psihiatru. Marea frumuseţe a meseriei mele sînt oamenii pe care îi cunosc. E o platitudine, dar una adevărată. Că psihiatrul întîlneşte doar „nebuni“ – adică oameni pe care nu ai vrea să-i cunoşti altminteri – e, în schimb, o platitudine falsă şi malignă, dar asta e o altă discuţie. Am întîlnit oameni remarcabil de frumoşi, mult mai mulţi decît dacă nu aş fi fost psihiatru. Nu e o chestiune de probabilitate statistică, adică a numărului şi a diversităţii persoanelor cu care vin în contact, ci e vorba de cazul particular al relaţiei pacient – psihiatru. Prima mea obligaţie profesională e să ascult. Să ascult, şi atît. Să asculţi presupune să încetezi să exişti, la un anumit nivel social, să renunţi să îţi impui identitatea în faţa celui din faţa ta. Mărturisesc, îmi e mult mai greu să ascult, în momentele în care nu sînt psihiatru. Dar la cabinet păţesc un fel de dedublare, sau de posesiune: persona psihiatrică preia frîiele. Măştile în stare să asculte nu sînt simple măşti, sînt produsul imaginaţiei colective a unei generaţii întregi de oameni. Din acest punct de vedere, nici măcar ascultarea psihiatrică nu e una totală şi pură, ea însăşi e o declaraţie modificatoare de realitate, ceea ce unii numesc transfer şi contratransfer, dar e mai mult decît reuşesc să fac în restul vieţii mele, saturat de cuvinte din toate părţile.

În romanul Ruşinea, Salman Rushdie scrie ceva despre medici, care m-a făcut să mă simt într-adevăr ruşinat. Zice că sîntem „voyeuri legitimi“. În felul lui mizantrop, are dreptate: există o mare satisfacţie în a asculta. Dar nu trebuie să ne limităm la doctori: să citeşti o carte bună e o formă similară de ascultare. În lumea noastră postmodernă, a fost deja stabilit că cititorii au acelaşi merit ca scriitorii. Şi că singurul lucru mai important decît cititul – nu, nu este scrisul – este recititul. Există egoism în ascultare, dar şi merit. Iar meritul primează: satisfacţia e doar recompensa evoluţionară a unui gest corect şi sănătos. Putem infera că este util şi valoros, pentru toată lumea şi pentru supravieţuirea speciei, să asculţi. Să faci parte din public. Să transcenzi limitele scenei.

Inflaţia de cuvinte, în absenţa cuiva care să le asculte, este însingurare. Cineva trebuie să asculte, pentru că altfel nimeni nu va mai şti ce merită să fie spus şi ce nu, iar raportul semnal – zgomot va deveni indeterminabil. Ceea ce înseamnă haos. Iar haosul produce anxietate. Iar anxietatea vă va aduce la mine la cabinet. Ca să nu mai fim singuri, însă, nu e suficient să căpătăm o audienţă. Trebuie să facem noi înşine parte din ea.

Dar nu cumva e prea tîrziu?

Dacă, într-adevăr, inflaţia cuvintelor e paralelă cu explozia consumerismului, acum, în plină criză economică, nu sîntem într-o criză a cuvintelor? Nu e falimentul vorbelor inevitabil? Vom putea să plătim toate creditele pe care le-am făcut, abuzînd de rezervele limbilor noastre? Cu alte cuvinte (mereu alte cuvinte), ne mai aparţine ceva din ce spunem? Şi dacă sîntem ce spunem, mai sîntem ceva?

Scriind acest text, sînt precum doctorul care îţi vorbeşte despre ravagiile tabagismului, trăgînd, în acelaşi timp, voluptuos dintr-o pipă. S-ar putea însă să nu conteze. I-am spus unei colege despre ideea directoare din text, a importanţei ascultării. Mi-a răspuns că a întîlnit-o deja, într-o reclamă la o reţea de telefonie mobilă. Dacă nici să ascultăm nu mai putem, fără să cumpărăm un produs, ce ne-ar mai rămîne de făcut?

O dată pe lună, susţin nişte cursuri. Adesea, mi se întîmplă să vorbesc trei-patru ore la rînd. E noapte cînd plec spre casă, pe bicicletă. Zgomotul oraşului e mai mic, răcoarea serii e plină de miresme care ziua stau ascunse, dar lucrul cu adevărat minunat este că eu însumi tac. Nu doar din gură, ci din tot sufletul şi din toată mintea. Aş vrea o pot face mai des. Dumneavoastră cînd aţi tăcut ultima dată?

Vlad Stroescu este psihiatru.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.