Prin ochii cititorilor - argument
În ianuarie 1993, cînd a apărut primul număr al revistei Dilema, exista doar TVR (mă rog, şi SOTI, vreun ceas sau două, noaptea tîrziu; apoi a apărut şi Tele 7abc), n-aveam Internet (şi nici computere în redacţie, doar o maşină de scris), iar cititorii ne trimiteau scrisori în plic, prin poştă.
citiţi 1 comentariu 1254 vizualizăriCine şi cum ne-a ţinut în viaţă
Mai întîi, a fost rubrica „aduse cu poşta“. Toate gazetele au o rubrică de genul „poşta redacţiei“ sau „scrisori de la cititori“. Noi i-am zis altfel. Şi am gîndit-o altfel: nu publicam scrisori în care oamenii îşi dădeau cu părerea despre revistă (mai ales dacă aveau o părere bună), ci publicam scrisori în care cititorii noştri îşi exprimau propriile dileme – fie comentînd articolele deja apărute, fie spunîndu-şi punctul de vedere în legătură cu „temele“ revistei.
citiţi 1 comentariu 729 vizualizăriNeonostalgia la 2010
Dacă mă cercetez cu atenţie, cred că am devenit neonostalgic; pentru ce-a fost prima della rivoluzione (înainte de revoluţie), nu mai am strict decît un singur dor: lectura în secret a cărţilor interzise. Din păcate, nu mai avem cărţi interzise şi asta li se pare multora că e o mare fericire.
citiţi 0 comentarii 449 vizualizăriCe citim azi?
Fiecare om este o carte deschisă, fiecare cu povestea lui. Atunci de ce nu putem trata o carte ca şi cum ar fi un om, să încercăm să-i aflăm povestea şi să ne lăsăm pierduţi în amănunte? Şi asta nu cu orice fel de carte, dar cu cele care merită. Cînd eram de-abia un copil, am vrut să ascult poveştile, nu să le citesc eu însămi. Poate aş fi învăţat mai repede să citesc şi acum aş fi avut o viziune proprie asupra Scufiţei Roşii.
citiţi 0 comentarii 246 vizualizări"Greaua moștenire a trecutului"
Chiar în primele numere ale revistei Dilema a apărut o dezbatere între Virgil Măgureanu, pe atunci director al SRI, şi Petre Mihai Băcanu, pe atunci jurnalist la România liberă şi unul dintre cei mai vehemenţi critici ai SRI, în care vedea doar o prelungire a vechii Securităţi comuniste. Dezbaterea a fost moderată chiar de directorul revistei.
citiţi 0 comentarii 525 vizualizăriNu e timp pentru dileme
Singurul inamic al revistei Dilema, numit ca atare de directorul fondator într-un articol din 1993, este omul fără dileme. Am primit, adesea, scrisori şi mesaje de la cititori care erau mai degrabă împotriva stilului nostru dilematic ori care ne solicitau atitudine şi fermitate pe o temă sau alta. Ni s-a reproşat uneori pe un ton categoric, alteori cu duhul blîndeţii că sîntem ezitanţi într-o perioadă cînd ţara ãse confruntă cu probleme grave şi cînd nu e timp de deliberări e nevoie de atitudine şi de acţiune. Am făcut loc întotdeauna în paginile revistei şi unor asemenea scrisori.
citiţi 0 comentarii 191 vizualizări
O revistă completă și complexă
Toate revistele au un program, pornesc de la o temă pe care încearcă să o acopere, dacă nu în toată întinderea şi complexitatea ei, în orice caz în aşa fel încît celelalte texte să fie „vecine“ cu problema-cheie pe care şi-au propus-o. Inutil să spun că publicaţii de tipul Dilemei vechi încearcă – şi de cele mai multe ori reuşesc – să arate problema pe mai multe feţe, refuzînd o privire unilaterală.
citiţi 1 comentariu 144 vizualizăriDe la linia politică la liderii antiplictisului
Revista Dilema nu este un săptămînal politic dar, prin însăşi definiţia ei, diversele opinii politice ale redactorilor şi colaboratorilor săi sînt implicite în conţinutul întregii reviste, nu numai în rubricile permanente de comentariu politic. Calitatea acestora din urmă este direct proporţională cu cea a unor doamne şi domni care au venit cu un prestigiu dobîndit anterior apariţiei Dilemei, spre cinstea conducerii revistei care a reuşit să le obţină colaborarea.
citiţi 0 comentarii 187 vizualizăriFețe noi pentru o revistă veche
De cîteva luni, Dilema veche s-a adaptat „vremurilor noi“ şi a intrat pe Facebook. Deocamdată, are vreo 8000 de fani. Mai mulţi decît credea, în 1993, un distins sociolog (v. jos opiniile dlui Alin Teodorescu). Cititorii noştri „recenţi“ (a nu se interpreta...), de pe diverse meridiane, par să aibă alt limbaj şi alte aşteptări de la revistă. Aşa că i-am luat, conform vechiului nostru obicei, la întrebări.
citiţi 0 comentarii 535 vizualizăriCum am intervenit (fără să vrem) în destine...
Fără să-şi propună (Doamne fereşte!) şi fără să ştie, Dilema a avut şi unele consecinţe asupra biografiei unor cititori. Le-am cules mai jos pe cîteva dintre cele mai simpatice. Dar în istoria de pînă acum a revistei au mai existat şi altele: am aflat că din pagina 2 a revistei (rezervată cititorilor) au ieşit vreo două căsătorii (poate mai multe, dar noi doar despre astea avem cunoştinţă), mai multe prietenii începute pe mail şi continuate în viaţa reală, ba chiar şi ca să fim mai pragmatici găsirea unor locuri de muncă.
citiţi 1 comentariu 489 vizualizări!["Fleacurile" unui sceptic](http://www.dilemaveche.ro/sites/default/files/imagecache/articol_teaser_center/Marius_CHIVU_1.jpg ""Fleacurile" unui sceptic")
Livius Ciocârlie este, probabil, cel mai original diarist din întreaga noastră literatură. Majoritatea cărţilor sale sînt, în fond, jurnale, un gen aproape la fel de proteic precum romanul, conturînd imaginea unui proiect scriptural autobiografic pe termen lung, singular la noi, şi prin formulă, şi prin amploare.
citiţi
Credeam că nu-mi plac deserturile, şi nici ciocolata, pînă cînd, o mică braserie pariziană din Île Saint-Louis – Le Flore en l’Île, m-a convertit la cel puţin un dulce: ciocolata caldă.
citiţi
Conform uzanţei ultimilor ani, un Jarrett este un Jarrett, care va să zică intră pe primele locuri în clasamentele de specialitate (şi nu numai) încă din primele săptămîni de la lansare. Jasmine întăreşte regula, aducînd totodată elemente noi, ce sporesc farmecul din povestea acestui disc eveniment.
citiţi
Pe cînd era copil, George Washington săvîrşise un pocinog în livada părintească, crestînd cu toporişca un cireş. Întrebat de tatăl său "Cine a tăiat cireşul?", micuţul George şi-ar fi recunoscut fapta pe loc: "Nu pot să spun o minciună. Eu am tăiat cireşul".
citiţiGuvernul nu ne mai merită
Goana disperată a Guvernului după taxe şi impozite (culminînd cu brambureala privind taxarea drepturilor de autor) mi-a amintit de un episod mai vechi, de cînd predam limba şi literatura română la Universitatea „La Sapienza“ din Roma. Eram, carevasăzică, angajat de universitatea romană şi plătit, practic, de Statul italian. Aşa încît – ca toţi ceilalţi salariaţi – am contribuit la intrarea Italiei în zona euro. Să mă explic.
citiţi 5 comentarii 2970 vizualizăriAdevărata ciocnire a civilizaţiilor
Cum nu era loc în spaţiul de editorial pentru a enumera toate aberaţiile din declaraţii, am revenit imediat cu un articol mai lung pe Hotnews, unde detaliam povestea. Şi mi-a venit ideea să îndemn la grevă fiscală, cu un mesaj simplu: nu mergeţi să plătiţi aceste taxe pînă cînd Guvernul nu ne oferă posibilitatea de a completa o singură declaraţie de venituri, care poate fi făcută pe Internet, şi nu lunar, ci anual.
citiţi 1 comentariu 1278 vizualizăriNote
În iunie 1896, William James, clasicul pragmaticilor, a ţinut la Clubul de Filozofie al Universităţilor Yale şi Brown o conferinţă, intitulată „Voinţa de a crede“, pe care a deschis-o cu o întrebare preluată dintr-o recentă lectură a sa: „Care este diferenţa dintre justificare şi sanctificare?“.
citiţi 1 comentariu 997 vizualizăriOnce Upon a Time in Romania
În vara lui 1990, am lucrat cu o echipă a Crucii Roşii Finlandeze. Mînaţi de entuziasmul descoperirii unei ţări care ieşise din ceţurile Balcanilor, printr-o revoluţie televizată, oamenii aceia au venit aici să dea o mînă de ajutor. Înainte de a călca pe pămîntul celor mai viteji şi mai drepţi dintre traci, finlandezii au făcut un curs intensiv de istorie a ţării pe care doreau să o ajute.
citiţi 1 comentariu 2293 vizualizăriLa o tacla cu cel mic
Ştiu bine cît de greu este să iniţiezi, şi să susţii, o conversaţie cu un copil. Se plictiseşte repede de întrebările convenţionale, te exasperează cu răspunsurile monosilabice, are, mai tot timpul, lucruri mai bune de făcut şi, în general, dacă nu eşti Hannah Montana sau Scooby Doo, nu vei reuşi să-i trezeşti interesul pentru mai mult de două minute.
citiţi 1 comentariu 353 vizualizăriLeagăn, Luna Parc şi Prater
Pe cît de frică mi-e de zborul adevărat, cu avionul, pe atît de mult îl iubesc pe cel inventat şi controlat de oameni. Nu pe cel riscant, pe care ţi-l oferă roller coaster-ele noi şi nebune, care te dau peste cap cu o viteză ce ţi se pare a luminii… Pentru fricoşi, există carusele şi trenuleţe lente, în care contează alunecarea, şi nu zdruncinătura. Dulceaţa mişcării, şi nu abruptul ei.
citiţi 0 comentarii 172 vizualizăriRog seriozitate
Am crezut că-mi crapă inima de spaimă cînd, deschizîndu-se uşa, aproape că mi-a căzut în braţe un manechin din acelea pentru croitorie: un bust moale şi pîslos de femeie în care erau înfipte, ca-ntr-un ritual voo doo domestic, zeci de ace. În zăpăceala momentului i-am adresat şi un „bună ziua“ gîtuit.
citiţi 1 comentariu 425 vizualizăriLumea pe dos, în cifre
Visaţi la vremurile cînd valoarea era valoare şi era pusă la locul pe care-l merita? Am o veste proastă pentru dvs.: sînt apuse de mult şi nu se vor mai întoarce în veci. Trăim vremurile (cele de pe urmă?) cînd nonvaloarea este la putere, cînd personajele spălate pe creier şi grobiene sînt luate drept model, cînd ideea de elită nu stîrneşte decît zîmbete ironice. Iar pentru aceasta trebuie să-i mulţumim presei.
citiţi 0 comentarii 1234 vizualizări
