E amiază toridă. Cei care am îndrăznit să ieșim afară, în duminica asta calmă, ne prelingem pe lîngă zidurile caselor, cautăm un strop de umbră, sîntem cu toții fleșcăiți ca ceasurile lui Dalí. Cîte o gură de eliminare a aerului condiționat din interioare suflă aer și mai încins în afară, cîte o curte adîncă, lungă și întunecoasă suflă o boare răcoroasă cu iz de igrasie și de motani vagabonzi.

Merg pe trotuar, asfaltul încins îmi lipește blugii de picioare, tricoul de spate, creierii de țeastă. Din direcția opusă vine o femeie cu un cîine mare, alb, în lesă. Animalul pare și mai toropit decît noi. Bănuiesc că pernițele de la picioare îi ard pe asfaltul pe care poți prăji ouă, limba îi iese din gură lată și roșie ca o lopată de copil. La un moment dat, cîinele se oprește îndelung lîngă un stîlp. Gîfîie și amușină cu obstinație ceva. Îl privesc. În blana albă ca laptele, ochii sînt aproape orientali, două bucăți de cărbune lunguieț. E frumos.

Mă trezește din admirație reacția stăpînei, care smucește brusc de lesă și urlă de-o aude toată strada: „Treci odată, treci, că nu știu ce-ți fac!“ Eu tresar, lucrurile nu se opresc aici. Femeia începe să-i care animalului cu lesa pe spate. „Bravo“, îi zic șuierat femeii și mă uit urît la ea – cam cum s-or fi uitat asasinii ăia la Dragnea. „Ce aveți cu animalul?“ Femeia încetează smuceala și trece mai departe, cel mai probabil înjurîndu-mă. Sigur înjurîndu-mă.

Experiența mă lasă cu mîinile și cu picioarele tremurînd. Una a fost mila pentru acel animal, iar a doua e ceva mai complicată. Orice altercație cu o altă ființă umană mă lasă cumva ieșită din ax. Vorba aceea, nici ieri nu m-am născut, nici vreo mimoză nu sînt, dar simpla confruntare ieșită din uzanțele civilizate cu altcineva mă debusolează total. Am cumva o experiență a ieșirii din propriul corp și văd acolo, jos, o ființă umană cu semnalmentele mele care reacționează uneori violent.

Confruntările memorabile de care am avut parte la maturitate se pot număra pe degetele unei mîini. Sînt un om norocos; întîmplarea, destinul, circumstanțele, norocul, mi-au pus un clopot de sticlă pe cap din care mi-au ieșit doar tenișii. Un fel de papă-lapte, un soi de nevolnic, care continuă să rămînă cu gura căscată de uimire în fața vreunei nedreptăți sau pure mitocănii.

Enervările majore în fața declarațiilor sau acțiunilor vreunui politician, în fața televizorului cu ochii în știri, în fața unui vecin refuzat de o minimă decență, în fața oricăror nedreptăți, nu au nici o șansă să facă din mine un Superman. Woman, mă rog. Aș claca în secunda doi în fața cuiva care a învățat în strada dură, în sărăcie, în fața morții celor dragi, ce sînt cu adevărat viața și realitatea asta.

Dar știți ce? Am învățat să nu tac. Chiar dacă reacția mea îmi pare mie însămi uneori ridicolă și oarecum leșinată, am învățat să nu tac în fața nedreptăților de orice fel. O parte din treaba asta am învățat-o de la maică-mea, care, probabil ca orice mamă, e o leoaică. Una blîndă, cu reacții aparent caraghioase, dar leoaică fără doar și poate. Ea e cea care, exasperată de cineva care tot suna la telefon aiurea, îl amenință teribil pe individ: „Domnule, dacă nu te potolești, te avertizez că te înjur!“ Înspăimîntător, nu-i așa? Dar tot ea e cea care, în prezența unor bărbați care priveau de pe margine ca niște moluște, a luat apărarea unei fete agresate în plină stație de autobuz de un individ. Care se bagă dacă vede că i se fură cuiva ceva din geantă.

Ea e una dintre cei care n-or să tacă. E din oastea celor mici și curajoși. Ca chihuahua ăia de care rîdem, dar în pieptuțurile cărora bat inimi de dobermani. Ca fetele firave care au ținut piept jandarmilor la protest. Ca mulți alții mici și neînsemnați, dar care vor avea mult mai multă snagă și dor de dreptate decît o mînă de ajunși care tac de frică. E unul din punctele multe și colorate într-o masă cenușie, amorfă, moartă, seacă.

Sper, așadar, să pot fi un punct mic, colorat, care știe să se uite extraordinar de urît la orice nedreptate. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.