Totdeauna am avut impresia că occidentalii sînt mai adaptabili decît ai noștri. Printre occidentali îi includ și pe românii plecați de mai multă vreme. De multe ori am avut ocazia să remarc o bună receptivitate a acestora, în general, la nou (de fapt, noutățile apar cu precădere în Occident), la evoluțiile tehnologice, la schimbări ale locului de muncă, ale mediului în care trăiesc, o mai mare mobilitate etc. Românii și, probabil, est-europenii și cei din spațiul fost sovietic au un grad mai mare de conservatorism sau de inerție, mai bine zis. Aș pune lucrul ăsta pe seama faptului că mulți dintre cei care au apucat vremurile comuniste s-au deprins de atunci cu un soi de stagnare pe toate planurile. Era o perioadă cînd nu se schimba mai nimic sau cînd schimbările erau cel mult în rău. Tehnologia nu prea mai evolua, iar noutățile ajungeau cu mare întîrziere dincoace de Cortina de Fier, locul de muncă al oamenilor se schimba arareori (profesia aproape niciodată) și erau destui care ieșeau la pensie din aceeași întreprindere (un cuvînt care nu se mai folosește cu sensul de atunci) în care se angajaseră prima oară. Era o societate aproape imobilă. Cineva o compara chiar cu un mort care, deși îi mai creșteau unghiile și părul, nu mai era de fapt în viață. Mi-amintesc că am auzit la Radio Europa Liberă formula „coma ceaușistă“. Ei bine, cei care am ieșit din acea stare de „comă“ socială, economică și politică, oricît ne-am fi străduit, nu aveam cum să deprindem prea repede și prea bine mișcările și permanenta evoluție a unei vieți de tip occidental. Am preluat noi un fel de agitație, dar fără a-i percepe pe deplin și sensul. Ne-am prins ca într-o horă, fără să-i știm rostul.

În fine, la „adăpostul“ stagnării comuniste, mulți s-au obișnuit să trăiască fără nevoia și fără capacitatea de a face față schimbărilor. Era un efort mai puțin, elementul convenabil care de cele mai multe ori se găsește și în împrejurări nefavorabile. Eram totuși inventivi în a găsi soluții de supraviețuire, abilitate care astăzi a devenit mai degrabă contraproductivă.

Puțini se mai străduiau să învețe prea multe după ce terminau școala, și o viață întreagă aplicau aproximativ aceleași cunoștințe pe care și le însușiseră pe băncile școlii și ale facultății. Iar programele școlare se modificau foarte rar și foarte puțin (astăzi sistemul de învățămînt se schimbă mereu, dar numai formal).

Legat de orele de lucru, care pe atunci era doar la stat, circula vorba „Timpul trece, leafa merge“, ceea ce denota starea generală de inerție caracteristică perioadei. Cum bine știm, nu exista activism civic, nu era vreun fel de grijă pentru spațiul public, pentru mediul înconjurător, pentru oamenii cu diverse probleme. Sistemul nu lăsa loc pentru empatie. Sînt lucruri care încă se fac simțite. Mă tem, de exemplu, că mulți au absentat la recentul referendum nu atît dintr o opțiune conștientă, civică sau politică, ci dintr-o totală indiferență. Cu alte cuvinte, tradiția inerției a bătut chiar și ideea de familie tradițională.

În părți mai dezvoltate ale lumii, tradiția schimbărilor pare să fi devenit, însă, foarte puternică. Am aflat că în școli și licee de limbă franceză, fie ele din Franța, România sau Canada, se aplică un sistem care de aici, din estul Europei, pare cam năucitor. La începutul unui nou an școlar, toți elevii sînt mutați la alte clase. Iar în fiecare an școlar, au alt învățător sau alți profesori la fiecare disciplină. Ideea ar fi, probabil, ca omul să învețe de timpuriu să se adapteze în medii noi, să fie obligat să socializeze mai intens, să se înțeleagă cu cîți mai mulți colegi de toate felurile, să cunoască mai mulți profesori, să perceapă într-un mod organic diversitatea personalităților umane, a stilurilor și a opiniilor. Indivizii se obișnuiesc de mici cu schimbările. Cît mai puține lucruri trebuie să-i ia prin surprindere. Mi-aduc aminte răspunsul de acum vreo zece ani al unui fotbalist argentinian foarte în vîrstă care participase la prima finală a Cupei Mondiale din Uruguay din 1930 (cred că Francesco Varello), care a fost întrebat despre diferențele dintre fotbalul care se juca în acele vremuri și cel din zilele noastre. El spunea că, atunci cînd juca el, echipele erau foarte stabile și că de-a lungul unei întregi cariere aveai cam aceiași coechipieri, cu care, eventual, copilăriseși în cartier. Știai foarte bine ce putea fiecare, cum alerga, cum dribla, cum șuta, cum pasa și cum îi convenea să primească mingea. În zilele noastre, observa el, jucătorii și antrenorii trebuie să se adapteze la echipe aflate într-o permanentă schimbare. Coechipierii nu rămîn aceiași nici măcar pe parcursul unui sezon. Fotbalul e doar un exemplu. Oamenii se obișnuiesc mereu cu tot felul de instrumente și gadget-uri noi, își schimbă mult mai des serviciile, orașele de reședință, țările, loialitățile, partidul, partenerii, familia, ba chiar și sexul. Și în direcția asta există probabil o extremă. Căci viața poate deveni o permanentă alergătură, o schimbare și o readaptare perpetuă în urma căreia, la un moment dat, bietul om să nu prea mai știe cu ce a rămas.