Și ce o să faci?

E vară în Chicago. E foarte cald și umed, deși e 3 noaptea. O să treacă prin mine grozav de mulți oameni pînă cînd creierul o să recunoască aceeași senzație. Vor fi trecut două decenii și voi fi într-un sat din Laos.

Habar nu am ce-o să fac. Am 26 de ani și viața mea deja sună ca un film prost, așa că am renunțat de ceva timp să mai încerc să îmi fac planuri.

E o lună mare-mare și e bine să stau lîngă ea. Nu am chef să vorbesc, sînt sătul să îmi aud engleza stîlcită. Nu am chef să mă gîndesc la nimic. Știu că sînt ciudat pentru ea, și nu numai pentru faptul că nu suport aerul condiționat. Susan e cît se poate de americancă. Bogată, cu o carieră superpromițătoare de avocat, cu părinți influenți și cu o nevoie, oribilă pentru mine, de a ști ce o să se întîmple.

Și ce o să faci?

Îmi place de ea. Îi spun asta. Abia am început o slujbă bună și pot să îmi cumpăr cam ce mîncare vreau, așa că simt că m-am cam scos. Îmi zîmbește larg, îmi spune că îi sînt drag, dar tot vrea să știe ce o să fac.

În minutele următoare o să o țin în brațe. Apoi nu mai știu.

Lumea ei este foarte complicată. Este profesional pe val, trăiește într-o casă în care ar putea lejer să trăiască tot neamul meu. Conduce un Mustang și are și un Jeep, că nu se știe niciodată cînd se va întîmpla o catastrofă. Are trei abonamente pe care le folosește la maximum – unul la o sală de sport, unul la teatru și unul la filarmonică. Se duce regulat să viziteze galeriile de artă și vrea să își planifice concediile.

Eu sînt varză. Trăiesc de azi pe mîine cu o inconștiență demnă de un puștan răsfățat și nu de adult sărăntoc care chelește rapid. Muncesc, învăț, citesc și joc baschet oricînd altcîndva cînd nu sînt cu ea. Îi povestesc că în iarnă eram ilegal în Chicago și păzeam nopțile o parcare la o clădire în downtown.

Era frig în gheretă, deși aveam un tun de căldură. Mă uitam la filme est-europene pe care le împrumuta Alin pentru mine de la bibliotecă. Alin era singurul cu actele în regulă dintre noi patru. Să vezi Oglinda lui Tarkovski într-o parcare de ciment, la o temperatură sub zero grade, în Chicago, sună la fel de credibil cum este, de fapt, cam toată viața mea.

Au fost nopți atît de reci încît am stat în mașinile superprocopsite care erau parcate acolo. Mașinile se băgau în priză și păstrau temperatura constantă. Probabil, unii dintre cei care îmi dădeau cheile mașinilor lor erau vedete. Nu jucau în filme rusești, așa că nu aveam de unde să îi știu.

Erau cîteva prostituate care stăteau pe stradă la intrarea în parcare. Una dintre ele era o negresă mică. O lăsam să stea cu mine cînd îi era prea frig. Îmi povestea o grămadă de lucruri, dar mult prea repede și cu accent prea puternic ca să le pricep. Împărțeam mîncarea cu ea. Mi-a spus într-o noapte că sînt om bun. M-am gîndit că, dacă o să mă întrebe cineva vreodată cum am ajuns om bun, o să îi povestesc de ea.

Îmi este brusc, paradoxal, frig.

Susan mă sărută. Lung. Revin. E noapte cu o lună mare și roșie. Cu o femeie frumoasă rău care habar nu am de ce mă place. Sîntem în casa ei, cu o priveliște de bancuri cu proști. Se văd lacul și blocurile enorme de sticlă. Pe fundal e muzica lui Pergolesi.

Logica îmi spune că ar trebui să stau. Că ar trebui să intru în visul ăsta american, că aș putea să scap de străinul permanent pe care îl car cu mine de atîta timp. O să am un șoc cînd o să descopăr că o cheamă și Anja.

O să ne uităm împreună la filmele lui Mihalkov. O să fim tare fericiți. Apoi o să se termine vara și eu o să plec. O să mă pierd prin Detroit și apoi prin Dallas. Nu o să pot să îi explic nicicînd de ce am plecat. Nu o să vorbim nicicînd de dualitatea mea urîtă – nevoia și, în același timp, groaza de a te simţi confortabil.

O să ne revedem, la fel de firesc ca toate lucrurile legate de ea, în New York, pe stradă, 18 ani mai tîrziu.

Foto: Cosmin Bumbuţ