Planourul

Se oprise la vreo 10 m de pămînt: mai să-l atingi cu mîna. Stagna în aer de vreo patru zile, lăsînd impresia că-şi aflase,-n fine, locul căruia îi va fi fost, dintotdeauna, hărăzit. Asemenea unuia ce-şi doarme somnul matinal cu frica-n sîn că fi-va trezit din clipă-n clipă, o făcea pe mortu-n păpuşoi, adică-ncremenise în albastru. Va fi fost, poate, vorba de, numai, o iluzie, – mult prea ciudata apariţie ivindu-se acolo, într-o după-masă banală, din senin; întrupîndu-se, deci, instantaneu, şi, aşadar, neimplicînd mişcarea ca mijloc de locomoţie-n timp şi spaţiu, de parcă ar fi apărut în zonă dintr-un neunde şi nicicînd. Într-un cuvînt, ceea ce aducea a ectoplasmă părea a fi luat naştere prin generaţie spontanee. Nu aducea, în rest, nici a cămilă, nici a nevăstuică, nici a chit. Nu aducea, la urma urmei, a nimic, – materia-i însăşi componentă părînd să fie una de natură cînd aeriană, cînd fluidă şi nestatornică aşijderi apei, cînd consistentă, densă, dură asemeni unui flux magmatic. Dacă evanescenţa ca atare ar putea fi surprinsă, fără rest, într-o formulă, într-o definiţie, probabil că figura stranie ce-i intriga, de-o vreme, pe localnici, ar fi avut, în fine, un nume adecvat. Oricum, prelunga scară a temerarilor pompieri, neaflîndu-şi nici un punct de sprijin în aburu-i difuz, se prăbuşi din prima încercare, iar funambulul hotărît s-o survoleze, pas cu pas, graţie unui odgon întins între doi stîlpi înalţi de cca 13 m, montaţi, la capetele arătării, în ajun, fu absorbit, cam pe la jumătatea rutei sale, în aburoasa pată cenuşie şi dispăru cu totul, dintr-odată, în enigmaticu-i lăuntru insondabil, ca proorocul Iona, în pîntecul balenei... Apoi, începu să plouă.