Victoria STOICIU

În România, unde prețurile sînt europene și salariile asiatice, muncim pentru a supraviețui.

Din păcate, creșterea economică nu le rezolvă pe toate, chiar dacă credința cea mai larg răspîndită e că, dacă stimulăm creșterea economică, sărăcia se va reduce de la sine.

De regulă, deşi ne întîlnim cu ei peste tot, bătrînii sînt arar prezenţi pe agenda publică – sîntem prea preocupaţi de prezent şi viitor, de scandaluri politice şi intrigi de alcov, pentru a ne preocupa de cei ce reprezintă trecutul. Sînt prea mulţi, prea scumpi, prea deranjanţi.

Depresivii sînt invizibili – suferă în tăcere şi rareori vorbesc despre suferinţa lor. De regulă, nu ne sfiim să vorbim despre bolile noastre. Există chiar o voluptate în a ne văita celorlalţi, cerşind, inconştient, îngăduinţa sau afecţiunea. Două tipuri de boli sînt, însă, învăluite în tăcere: bolile venerice şi cele psihice.

Pe 1 ianuarie 2014, presa britanică aştepta nerăbdătoare pe aeroportul din Heathrow invazia barbarilor săraci din Estul Europei. Totuşi, la acea dată, pe aeroportul din Londra a putut fi găsit un singur nou venit român în Marea Britanie – Victor Spirescu, un tînăr care mai muncise pînă atunci în Germania.

„Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă“ – aşa descria cîndva Octavian Goga destinul României, ţara aflată pe locul 4 în Europa în privinţa zăcămintelor naturale deţinute, şi pe ultimele locuri în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte venitul pe cap de locuitor şi nivelul de viaţă.

În 2011, fostul şef al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Sorin Blejnar, ne anunţa că un număr de 12 români au conturi bancare în Elveţia, în valoare totală de circa 50-60 de milioane de euro. Din peste 600 de parlamentari şi miniştri – cît are România în prezent –, doar 3,2% au trecute, în declaraţiile de avere, conturi în străinătate.

Se vorbește, cu oareșce variații de intensitate, despre necesitatea schimbării Constituției. Discuția durează de cîțiva ani buni și este portretizată, de promotorii ideii, ca un soi de soluție magică pentru rezolvarea disfuncționalităților din sistem sau pentru îmbunătățirea performanțelor instituțiilor democratice.

“Asistenţa socială este pomană”, “asistenţa socială e un soi de caritate”, “asistaţii sociali sînt pomanagii ori cerşetori”. Am evocat doar cîteva dintre ideile ce pot fi regăsite cu uşurinţă în spaţiul public românesc, prezente preponderent la dreapta spectrului politic, dar de care nici anumiţi reprezentanţi ai stîngii nu sînt totalmente străini.

Sîntem în criză. Şomajul creşte galopant cam peste tot în Europa, economiile se contractă, creşterea economică se evaporă, consumul scade; pe scurt, e rău. Cu toate astea, preocuparea majoră la nivel european, dar şi naţional, pare a fi în primul rînd reducerea deficitelor bugetare care au explodat.

Eram la un hotel în Madrid, şi colega mea, care nu avea Internet Wi-Fi în odaia sa, îi explica puţin cam nervoasă unui angajat al hotelului că situaţia este inacceptabilă. M-am apropiat de cei doi şi ea mi-a relatat succint, în româneşte, motivul nemulţumirii sale, şi atunci am văzut cum chipul angajatului s-a iluminat de o revelaţie subită.

În România, ca şi în întreaga regiune, avem de-a face cu un „capitalism fără capitalişti“. Imediat după prăbuşirea regimurilor comuniste am fost puşi în situaţia de a construi capitalismul fără a avea însă acea clasă de proprietari şi deţinători de capital care să joace rolul pe care burghezia l-a avut în preajma naşterii capitalismului. Cum să construieşti însă capitalismul în lipsa capitaliştilor?

Zilele acestea sindicatele anunţaseră mari mişcări de protest. Însă în afară de o oarecare isterie colectivă amplificată obsesiv de media, evenimentele au urmat un scenariu similar cu cel de la începutul verii, cînd sindicatele declaraseră grevă generală ca reacţie la măsurile de austeritate anunţate de preşedintele Băsescu. România nu e Grecia – asta e lecţia pe care am tras-o din experienţa protestelor româneşti. Chiar atunci cînd le ajunge cuţitul la os, spiritul protestatar al românilor nu s

Fac parte dintre cetăţenii care au citit atent, în repetate rînduri, textul buclucaşei Ordonanţe  de Urgenţă 58/2010 şi al normelor de aplicare, şi care au solicitat cîteva întrevederi cu funcţionari sau politicieni care lucraseră, fie şi tangenţial, la ordonanţa respectivă. Cu toate acestea confuzia mea nu este cu nimic mai mică acum decît a fost la început.

Anul acesta se fac 13 ani de cînd am venit în România pentru studii şi am sfîrşit prin a rămîne aici. Cînd am sosit, aveam 18 ani şi ştiam România doar din romane. Fugeam scîrbită dintr-o Basarabie prea puţin cizelată, rudimentară, unde se vorbea o limbă schilodită şi urîţită.

De la o vreme încoace, de cînd au fost anunţate măsurile de austeritate, în discursul public s-a încetăţenit ideea că sîntem un popor de asistaţi social, de leneşi care trăiesc pe banii altora în loc să muncească. Trîntori şi milogi care cumulează nemeritat diverse ajutoare sociale, pensionari pretins orbi care conduc maşini pe şoselele patriei şi sug din banii celor ce trudesc din greu – cam asta e imaginea căreia actualul Guvern şi-a propus să-i pună capăt.

În faţa valului de nemulţumiri concretizat sub forma grevei generale de la finele lui mai, care ne va ţine paralizaţi o vreme, mă întreb de ce Guvernul României, dacă tot este nevoit să aplice terapii de şoc, nu o face într-un mod mai inteligent, care să provoace mai puţină revoltă în rîndurile populaţiei. De ce, în loc să taie la toţi bugetarii în mod liniar, lovind grav în cei defavorizaţi, Guvernul nu aplică reduceri progresive, care să ia mai mult celor cu venituri barosane şi să îi l

Zilele acestea, ca urmare a zvonurilor privind majorarea taxelor şi a anunţului făcut de preşedintele Băsescu despre restructurarea cheltuielilor bugetare, asistăm la un spectacol halucinant, în care politicienii şi o parte din mass-media au pornit la vînătoarea de vrăjitoare. În loc să ni se explice raţional nevoia aplicării unor măsuri pentru a ieşi din criză, se caută cu înverşunare ţapi ispăşitori şi duşmani ai poporului.

România este unul dintre statele UE cu cea mai înaltă mobilitate a forţei de muncă (în jur de 3%), dar în pofida acestui fapt nu există nici o statistică sau un studiu care să evalueze impactul crizei economice asupra fenomenului şi să stabilească rata de revenire a migranţilor. Singurul indicator care ne poate da o măsură a felului în care criza economică afectează migraţia este volumul remitenţelor - banii trimişi acasă.

În oraşul Orhei, situat în centrul Moldovei, cineva a murdărit cu dohot un uriaş panou electoral al liderului Partidului Democrat din Moldova, Marian Lupu, al cărui surîs schimonosit de substanţa n...

În decursul a mai puţin de două ore, cît am asistat la şedinţa de judecată din cadrul Tribunalului pentru Imigraţie din Austin, capitala statului Texas, au fost audiaţi aproximativ zece acuzaţi, toţi ...

Sioma are 27 de ani, este paznic într-un club de noapte şi este simpatizant al Partidului Liberal din Moldova, dar nu a votat în 5 aprilie pentru că nu are viza de reşedinţă în Chişinău, iar deplasare...

Este Obama un politician de stînga sau de dreapta?...

Din vremuri străvechi, săpatul fîntînilor nu era o îndeletnicire ca oricare alta....

Pentru locuitorii satului Olişcani, situat la 30 km de rîul Nistru, schimbările politice, atît la nivel local, cît şi central, au coincis mereu cu necesitatea reorientării strategiilor de supravieţuir...

În copilărie, la şcoală ni se spunea că Moldova este mica Elveţie a Estului, iar Chişinăul este asemenea Cetăţii Eterne, un oraş situat între 7 coline....