Cînd scriu acest articol, la sfîrșitul lunii martie, nu mi-am mai văzut prietenii sau familia față în față de trei săptămîni. Artista canadiană Michelle Gurevich tocmai a lansat „Love From a Distance”, o melodie-scrisoare de dragoste pentru vremuri tulburi. Îmi amintește de cît de rapid și radical ni s-au schimbat viețile în ultimele zile. Nu-mi imaginam o astfel de primăvară: promenada din fața Turnului Eiffel, parcul Güell, piața San Marco sau Times Square, toate sînt acum pustii. Unul cîte unul, în aproape toată lumea, ne-am închis în case, în speranța de-a scăpa neatinși de virus. Însă bunăstarea mintală a oamenilor are nevoie de socializare. De întîlniri, de atingeri, de îmbrățișări, de discuții pînă dimineața. Închiși între patru pereți și cu măsuri de distanțare socială impuse de autorități, cum ne mai raportăm astăzi la intimitate?

Anul trecut, în vară, am descoperit Muzeul Intimității, deschis de Manuela Dospina și Raisa Hagiu: o colecție virtuală cu povești despre frică și vulnerabilitate, apropiere și secrete, despre sine sau despre relația cu cel iubit, cu prietenii sau familia. Manuela, specialistă în comunicare, și Raisa, artistă, au fost mai întîi colege de apartament. Din poveștile pe care și le-au împărtășit ele a luat naștere, mai tîrziu, Muzeul Intimității, la care acum poate contribui oricine. În ultimele zile, cele două prietene au primit un val de texte de la oameni din întreaga lume.

Legături la distanță

Ne apropiem la fel de ușor de oameni, în lipsa prezenței fizice? „Nu cred că intimitatea se pierde, ci se coagulează”, spune Raisa Hagiu. „Se formează pe alte căi. Sîntem mai apropiați decît am fost vreodată. Pe toată planeta, simțim cu toții la fel.” Intimitatea nu ține doar de a ne afla în aceeași încăpere ori de a-l putea atinge pe celălalt, mai adaugă ea, ci „este o legătură strînsă pe care o ai cu tine sau cu ceilalți. Intimitatea poate exista în continuare sau poate fi creată indiferent de distanța fizică existentă.”

În mesajele primite, spune Manuela Dospina, „am văzut o grijă mai mare pentru cel de lîngă noi, dar și un buton mare, roșu, de reset, pe care mulți voiau de mult să-l apese și nu apucaseră. Aș îndrăzni să spun că există acum chiar mai multă intimitate. Pentru mine, intimitatea înseamnă comunicare, și ce facem în clipa de față mai bine ca oricînd? Chiar asta. Dar fără binecunoscutele gesturi ale iubirii: prezența fizică, atingerile, furnicăturile, sărutul, ceea ce dă, în sfîrșit, oportunitatea intimității emoționale să fie mai prezentă.”

În vreme ce unii parteneri sînt izolați în aceeași casă și fie-și redescoperă intimitatea, fie-și reevaluează relația, alte cupluri sînt blocate la distanță, ceea ce aduce cu sine multe nesiguranțe. Codey, din Los Angeles, scrie că, „deși într-un fel depărtarea ne-a intensificat interesul, admirația și dorința sexuală, a făcut și să ne fie dificil să ne conectăm în profunzime. Uneori, simt că manipulez discuțiile noastre doar ca să obțin o reacție emoțională de la el”.

Raisa și Manuela spun însă că au văzut tandrețe și o apropiere mai mare în toate poveștile primite în ultima vreme. Jean Perez, un muzician din Puerto Rico, nu știe cînd își va putea revedea soția aflată acum în Spania. Diferența de fus orar dintre ei e de șase ore. Așa că Jean îi trimite Mariei mesaje cînd ea doarme, pentru ca, atunci cînd se trezește, să se poată bucura de ele. „Cînd o să ne vedem din nou, o să fie ca și cum ne-am întîlni pentru prima dată. Ca și cum ne-am îndrăgosti din nou”, scrie el.

Anxietatea e mare pentru noi toți în această perioadă. Ne aflăm departe de cei iubiți, de părinți, de prieteni dragi și de amici. Ne uităm la filme sau la spectacole de teatru în același timp, dar în încăperi, case, țări diferite. Nu ne mai ținem de mînă, nu ne mai îmbrățișăm. Nu ne mai spunem că o să fie bine, pentru că nu știm, de fapt, cum o să fie. Ne sunăm prietenii și părinții și vorbim mult. Apelurile telefonice încep să înlocuiască mesajele scrise trimise în grabă de-a lungul zilei. Să auzi vocea cuiva drag e o alinare. La fel și apelurile video sau filmările. Psihologul Coralia Neagu îmi explică: „Vremurile de restriște apropie oamenii, dar de data asta trebuie să fie fix invers. Să nu mizăm pe apropierea fizică, ci pe apropierea gîndurilor noastre. Epoca gageturilor ne poate susține intimitatea. Cred că, tocmai prin faptul că le interzice oamenilor să se întîlnească, epidemia va avea efect contrar: oamenii în general își doresc să aibă ce nu pot. Eu văd această criză ca un făuritor de dorințe, văd, în urma ei, o lume tot mai însetată după contact și intimitate.”

Față-n față cu noi: frici și nevoi

Pe de o parte, oamenii mărturisesc că, în aceste zile petrecute în singurătate, s-au regăsit pe sine. Au reușit să se cunoască mai bine pe ei înșiși, au descoperit ce-și doresc de fapt și și-au trasat așteptări pentru viitor. În mesajele primite, spune Manuela Dospina, „am observat o introspecție și o reevaluare a lucrurilor care contează. Am văzut și multe rezoluții, ca de an nou – ce o să fac după ce trecem de pandemie –, sau sentimente de eliberare că în sfîrșit s-a potolit FOMO, the fear of missing out.

Pe de altă parte, introspecția scoate la suprafață și multe frici. „Ultimele zece zile au fost ceva nou. Două pandemii. Una e ceva periculos, care se răspîndește cu repeziciune în jurul lumii, cealaltă este ceva necunoscut, care se întinde încet în fiecare colțișor al meu. Cea din urmă pare oglindirea teribilă a celei dintîi. Singur în garsoniera mea, la mii de kilometri depărtare de prieteni și familie, într-o țară care nu-mi era cămin pînă acum cîteva luni, mi-e teamă acum pentru mama mea, care abia a terminat chimioterapia, mi-e teamă pentru tatăl meu, care are 70 de ani, mi-e teamă pentru toți oamenii la care țin și pentru toată omenirea. Mi-e frică pentru mine. Mai întîi am împlinit 30 de ani, apoi am plîns. Viața mea e o minciună, căci nu sînt bărbat. Ei bine, cine este? Cred că încep să învăț iubirea de sine, și acesta e un virus contagios și înspăimîntător”, se destăinuie Sam din Barcelona.

Julia, din Transilvania, mărturisește că a trăit tot timpul pînă acum cu teama constantă de a nu rata lucruri, împărțindu-se într-o mie de locuri ca să le poată face pe toate: „Mă frustra gîndul că aș fi putut alege altceva mai bun, alt restaurant, altă petrecere, alți oameni în jurul meu. Weekendul era prin excelență o tortură. De cînd a început pandemia, timpul a încetat să zboare cu viteza luminii și în sfîrșit nu mai ratez nimic. O parte din mine știe că nu e bine ce se întîmplă în lume, iar cealaltă parte e în culmea bucuriei. Nu știu dacă m-am simțit vreodată atît de ușurată ca acum.”

Există și oameni care recunosc că, pentru ei, apropierea de ceilalți e dificilă. „Pe măsură ce îmbătrînești și experimentezi diferite niveluri de dezamăgire în a-ți construi relații cu alții, începi să fii mai atent cu cine-ți permiți să fii vulnerabil. Îmi dau seama că mecanismul meu de apărare e să reprim dezvoltarea intimității și știu că nu e deloc sănătos”, scrie T., din Berlin, pe site-ul Muzeului Intimității.

Lipsa contactelor sociale amplifică suferința izolării în această perioadă. Pot apărea insomnii, atacuri de panică sau anxietate, crize depresive. Pentru aceștia, psihologul Coralia Neagu sugerează apelarea liniilor telefonice deschise special (DepreHub, AtlasHelp etc.), unde pot sta de vorbă cu specialiști despre ce-i chinuie, sau pot apela la un psiholog via Skype. O alternativă bună e și scrisul, adaugă ea: „Întotdeauna am crezut în puterea scrisului. Astăzi, putem scrie oamenilor mesaje, e-mailuri și, de ce nu?, scrisori. Poate părea demodată ultima opțiune, dar scrisul are o funcție cathartică extraordinară. Putem scrie scrisori pe care să nu le oferim niciodată, putem scrie scrisori oamenilor dragi pe care nu-i mai avem alături și, astfel, putem rezolva și dileme mai vechi”.

Cum va arăta lumea după această criză și ce fel de relații vom avea nu știe nimeni. Unele relații de prietenie vor deveni mai puternice, în vreme ce pe alți oameni e mai bine să-i lăsăm în urmă. Lumea se va împărți în „înainte” și „după”. Putem spera că unele lucruri se vor schimba în bine. „În clipa de față, frica de a nu ne pierde unii pe ceilalți e cel mai bun panaceu, pentru că unii fără ceilalți pierdem tot. Mi-e greu să-mi imaginez identitatea mea neraportată la toți ceilalți cu care interacționez, cu care am relații de prietenie, cu familia mea, cu oamenii cu care mă cunosc de pe net. Dacă îi pierd pe ceilalți, nici eu nu voi mai fi eu. Și mi-aș dori să ajungem toți, ușor, dar sigur, la simpla idee pe care mi-a împărtășit-o un bun prieten din Barcelona, că noi sîntem o relație”, încheie Manuela Dospina.

Credit foto: Irina Munteanu