Scrierile lui Marx, dincolo de incisivitate şi putere analitică, conţin rădăcinile sistemului comunist totalitar (Manifestul Comunist imaginează organizarea economică a societăţii aidoma unei fabrici - vezi şi V.I. Lenin în Statul şi Revoluţia), dar analiza lui Marx a fost şi este utilizată de nemarxişti. John Maynard Keynes, în lucrarea sa de căpătîi (The General Theory of Unemployment, Interest and Money, 1936) propune o politică (keynesismul) de evitare a unei depresiuni economice. Şi Joseph Schumpeter l-a avut pe Marx în minte cînd a scris Capitalism, Socialism and Democracy (1943), dar prescripţiile economice marxiste de organizare a sistemului economic colectivist au fost invalidate de istorie. Cei ce se simt atraşi de gîndirea lui Marx se cuvine să pună în relaţie rădăcinile economice ale sistemului de comandă (comunist) cu cele politice. Îi îndemn să-i citească pe Milovan Djilas, pe Rudolf Bahro sau pe Roger Garaudy (scrisorile către Waldeck Rochet, după intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia) care fac analize dinăuntrul partidelor/sistemelor comuniste (aş aminti aici de Raymond Aron, Jean-François Revel sau Isaiah Berlin - ca observatori ai sistemului totalitar comunist) şi îi îndemn să înţeleagă de ce a apărut eurocomunismul lui Berlinguer, Giorgio Amendola, Giorgio Napolitano şi de ce partide comuniste s-au transformat în alte formaţiuni, fie ele de stînga (cazul Italiei).Dar persistenţa utopiei socialiste nu poate fi distrusă, ea fiind determinată şi de propriile vicii ale capitalismului. Idei de stînga, nu neapărat marxiste, sînt favorizate de minusuri ale globalizării, de inegalităţi flagrante de venituri. America Latină, de pildă, este un fief tradiţional al ideilor de stînga în medii academice şi chiar în viaţa politică. De altfel, curentul structuralist în gîndirea economică contemporană s-a dezvoltat pe temeiul condiţiilor ce perpetuează subdezvoltarea, inegalitatea abisală de venituri, o societate de statu quo, imobilă. Într-un fel, aşa cum capitalismul din epoca victoriană a condus la măsuri de protecţie socială, tot astfel, azi, demantelarea sistemelor de asistenţă socială este de neimaginat în democraţiile avansate, deşi se pune acut problema reformării acestor sisteme. Politica şanselor egale sau coeziunea socială nu sînt concepte lipsite de noimă în capitalismul avansat, în democraţiile liberale.Capitalism vs socialism?Lumea economică nu trebuie să fie judecată cu o logică binară supersimplificatoare: capitalism vs socialism. De aici ar rezulta o inferenţă cvasi-automată. Ca tot ce ţine de capitalism, bun şi rău, este de acceptat fără discuţie. Sînt cîteva probleme cu această logică. Ceea ce numim capitalism (coabitare de sector public cu sector privat) fiinţează într-o varietate semnificativă. Se poate astfel distinge o variantă latino-americană rău famată (cu oligarhie, polarizare extremă de venituri, cvasi-războaie civile şi, adesea, simulacru de democraţie) de ceea ce s-a conturat în Europa occidentală după cel de-Al Doilea Război Mondial şi în SUA (chiar dacă există diferenţe notabile între modelul anglo-saxon şi cel "continental"), sau de o variantă asiatică, caracterizată de autoritarism şi corporatism industrial. A doua problemă este de înţelegere a funcţionării pieţelor. Teoria economică modernă se ocupă de alocarea resurselor din perspectiva inter-generaţională (pentru resursele epuizabile), de forţele motrice ale progresului tehnologic ("endogenitatea" creşterii economice), de "eşecuri de coordonare" pe pieţe (vezi mai ales ce se întîmplă pe pieţele financiare - nevoia de sisteme prudenţiale), de aglomerarea de factori de producţie, de randamente crescătoare, de expectaţii şi rolul lor, de rolul bunurilor publice, de sisteme de asistenţă socială care să garanteze funcţionarea contractului social etc. De aici rezultă constatări ce s-au impus în politica publică. Mă refer la nevoia de bunuri publice (avem nevoie de un sector public), de nevoia de a reglementa pieţele (nu numai cele financiare) pentru a preveni abuzul de poziţie dominantă şi altele. Este problema dinamicii capitalismului în sensul înţelegerii legăturii între raţionalitate şi viaţa organizaţională.Imediat după 1989 s-a vorbit în mod simplificator şi metaforic despre "sfîrşitul istoriei" (Francis Fukuyama, The End of History, 1990), despre victoria ubicuă a ceea ce politologul Fareed Zakaria a numit democraţie liberală. S-a subestimat considerabil evoluţia lăuntrică, ciclică a societăţilor capitaliste mature, care pot revela anchilozări instituţionale şi declin de performanţă, cum se întîmplă acum pe fondul crizei financiare acute. Nu întîmplător, neoliberalismul (fundamentalismul pieţei) se află în defensivă; în acest spirit trebuie interpretată şi dezbaterea privind criza globalismului (ca filozofie politică a globalizării), "criza capitalismului global", pe fondul unor contradicţii şi efecte perverse generate de globalizare, resurecţia protecţionismului în ţări capitaliste dezvoltate (ce intră în conflict cu logica globalizării), criza financiară actuală. Căutarea profitului impune logica sa implacabilă, şi fără eficienţă nu se poate progresa. Dar a fi dispus să vinzi şi să cumperi aproape orice, inclusiv sufletul, nu ajută binele; cînd tot mai mulţi indivizi fac aşa ceva, cînd sentimentele de ruşine şi vinovăţie ies din matricea comportamentului în societate, faţa hidoasă a capitalismului îşi arată colţii, capitalismul îşi pierde sufletul. O politică publică lucidă, responsabilă înseamnă să te ocupi de părţi mai puţin bune ale funcţionării pieţelor: lăcomie fără margini, lipsă de onestitate, cinism, egoism etc. - cînd acestea încalcă legea lovesc în interesul public.