De unde ni se trage?

Károly VEKOV
Publicat în Dilema Veche nr. 318 din 18-24 martie 2010
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Zi de zi asistăm cu uluire la „evenimente“, evenimente care surprind, în primul rînd, prin inconsecvenţa protagoniştilor, inconsecvenţa argumentării şi, în consecinţă, neloialitatea participanţilor din viaţa politică faţă de sarcinile pe care şi le-au asumat, uneori chiar faţă de partidul din care fac parte. Ceea ce surprinde este elementul versatil, mişcările browniene uneori incalculabile din viaţa politică, variabile mai cu seamă în urma alegerilor, fie prezidenţiale, fie generale, fie din cadrul unor partide. Ceea ce se poate observa este nu numai o neloialitate personală, uneori chiar de grup, dar totodată o instabilitate ideologică atît a unor partide politice, cît mai ales a unora dintre membrii acestora. Aceste evenimente ne duc cu gîndul nu numai la efectele nefaste şi neaşteptate ale sistemului de vot zis uninominal, nemodelat în prealabil de specialiştii partidelor şi care a îngroşat artificial rîndul eligibililor, uneori scoşi din mînecă, din eşantionul doi sau trei, şi insuficient verificaţi. Din contră, dincolo de elementele locale specifice şi subiective, mişcarea browniană incalculabilă deja invocată a personajelor vieţii politice româneşti a dus la apariţia unor aşa-zişi politicieni de partid, care au dat chix într-un interval neaşteptat de scurt, odată cu seismele din cadrul partidelor. Vina a fost şi a lor, dar mai cu seamă a partidelor.

Caracterul oligarchic al partidelor româneşti

Dincolo însă de aspectele ce ţin de persoane, de mobilitatea lor politică circumscrisă de labilitatea lor, determinată nu numai de factori de orgoliu, dar mai ales de considerente în esenţă economico-financiare sau de carierism, reţine atenţia şi incoerenţa cauzelor invocate la care recurg aceste personaje din viaţa politică. Fenomen care dincolo de consistenţa argumentării ne duce cu gîndul, dacă se mai poate vorbi de aşa ceva după 20 de ani de la evenimentele din 1989, la consistenţa şi stabilitatea intrinsecă a structurilor de partid din România.

Fără a ne ancora în consecinţele nefaste ale aplicării neverificate a legii electorale pentru toate partidele, fapt care ar impune de pe acum, şi nu în ultima clipă, modificarea ei, am dori să atragem atenţia asupra unui aspect ce ţine eminamente de bucătăria partidelor şi care duce la esenţa fenomenelor politice contemporane. Este vorba de modul cum au fost desemnaţi viitorii protagonişti ai vieţii politice de către partide (sau cel puţin majoritatea lor). Este vorba de sistemul ce rezultă din caracterul oligarhic al majorităţii partidelor din România. Nu caracterul deranjant al termenului este cel care impietează în primul rînd, ci realitatea pe care o reflectă. Căci sistemul este unul moştenit, un dirijism ierarhic, neargumentat, impus „cu forţa“, care emană de fapt de la o mînă de oameni care decid mişcările partidului. Nu dorim să analizăm şi să mai dovedim urmările nefaste ale acestui caracter oligarhic, care poate fi demonstrat uşor şi cu foarte multe exemple. Găştile alese şi cele rămase pe dinafară vorbesc de la sine, inclusiv plecările din partide, dintr-o tabără în alta, mai ales după alegeri. O mînă de oameni, invocînd şi repetînd la nesfîrşit cuvîntul de vrajă „democraţie“, decid şi aleg, prin mecanisme bine puse la punct, ortaci, supuşi, marionete, care să le asigure puterea şi pentru ziua de mîine. Dacă ar fi vorba despre o elită bine specializată, poate n-am zice nimic. Dar, de fapt, este vorba, de cele mai multe ori de o adunătură de aceeaşi teapă, gata să execute ce i se comandă (ce i se insuflă), căci altfel... rămîne pe dinafară, amatoare de tot ceea ce poate oferi puterea, chiar şi din opoziţie (poziţie politică şi socială, anumite avantaje băneşti, dar mai ales spaţiu de mişcare şi influenţare).

De unde acest sistem dirijist? Să nu vă vină să credeţi! Îl avem moştenire de la tovarăşii de dinainte de ’89. În vestitul partid se alegeau oameni pe sprînceană, pe baza unor criterii ce ţineau cont permanent de raporturile de forţă şi de luptele interne ce se purtau veşnic între cadrele de nădejde. Incapacitatea de a rezolva problemele efectiv şi dorinţa de a păstra măcar aparenţele (economice, sociale, politice şi chiar culturale) au dus la o luptă acerbă, care dorea să ţină sub control acele aparenţe repetate demagogic la nesfîrşit de către propaganda de partid. Şi au reuşit decenii de-a rîndul, perfecţionînd metodele de păstrare ale puterii şi ale aparenţelor. Căci puterea erau totul. Pentru asta erau în stare să se sacrifice tovarăşii între ei, după cum îi sacrificau şi mai vîrtos pe cei care se găseau pe dinafară, dar realizau sau chiar atrăgeau atenţia asupra a ceea ce se petrecea în sistem. Calităţile fundamentale nu erau priceperea, profesionalismul şi nici măcar loialitatea, ci fidelitatea. Mai mult chiar, aceşti ahtiaţi ai puterii de o aroganţă crasă manifestau un dezinteres total faţă de situaţia tot mai grea a majorităţii societăţii şi încercau să o escamoteze şi să distragă atenţia de la ea printr-o demagogie zilnică.

Un singur scop: obţinerea puterii

Această moştenire n-am lăsat-o în urma noastră. Nici n-aveam cum, căci tot tovarăşii au clădit societatea nouă de după „Revoluţie“, după cum au vrut (şi cu aprobarea celor care ne-au monitorizat). Se pot urmări pas cu pas evenimentele politice, spre a surprinde justeţea observaţiei noastre. Inclusiv marea realizare a pluripartitismului românesc, cu cele 218 partide ale sale, a servit la obţinerea şi păstrarea puterii de către aceiaşi. Ar fi interesantă o analiză a conducerii originare şi de mai tîrziu a acestor partide şi a apartenenţei lor politice sau instituţionale de bază sau iniţiale (chiar de dinainte de decembrie 1989). S-ar demonstra că aceeaşi gaşcă, doar aparent mai numeroasă, a pus mîna pe acele partide şi pe conducerea lor. Chiar şi partidele istorice erau sau au ajuns curînd sub control, esenţial fiind să nu facă ceva neaşteptat şi de nereparat. Într-un timp relativ scurt, partidele politice au ajuns să fie cît de cît sub control sau într-o stare de bulversare şi de lupte intrinsece suficient de puternice spre a nu periclita interesele celor care deţineau puterea. Reflexele de odinioară au continuat să funcţioneze şi după 1989. Mai mult chiar, mrejele puterii de odinioară, bine experimentate, i-au cuprins chiar şi pe cei neavizaţi. Puterea oferea un statut politic, un statut social şi mai cu seamă oferte economice. La toate acestea foarte puţini au rezistat – dintre cei nou veniţi, căci cei vechi aveau deja reflexele formate. Puterea politică şi tot ceea ce însemna ea în România din ultimii 20 de ani reprezentau ţelul suprem spre care tindeau cei ce ştiau ce le poate ea oferi. Poziţionarea şi lupta cînd mocnită, cînd în văzul lumii din partide a însemnat totul, iar ideologia a ajuns într-un plan secund, dacă nu şi mai departe. Astfel s-au conturat grupări purtînd pancarte şi etichete care mai de care mai pompoase, legitimizatoare, dar în spatele cărora lucra un singur scop: obţinerea şi păstrarea puterii. Totul a fost subordonat acestui scop, interesele de partid, interesele ţării, considerentele morale etc.

Cei 20 de ani care au trecut au însemnat doar o permanentă poziţionare, nu în funcţie de starea ţării, nici chiar a partidului, ci în primul rînd o poziţionare în funcţie de raporturile de forţă din interiorul partidului în cauză. Şi arareori şi în funcţie de raporturile politice mai generale ale ţării. Moştenirea de dinainte de ’89 a exclus orice cristalizare ideologică esenţială din cadrul partidelor. S-au pierdut în bună parte şi temeiurile ideologice afişate iniţial. De aici s-a ajuns la relativizarea aspectelor ideologice, inclusiv a categoriilor/conceptelor politice clasice, cum ar fi „dreapta“ sau „stînga“ şi tot ceea ce derivă din acestea, cum ar fi bunele maniere „politice“ în uzanţă în statele din Vest. Din această cauză nu se pot regăsi trăsăturile politice clasice în măsurile luate şi preconizate de partidele din România. Căci aceste partide, poate cu excepţia respectabilă a liberalilor din zilele noastre, au rămas în aceeaşi barcă, vîslind către putere, şi nu către o fundamentare şi clarificare ideologică.

Ierarhia artificială din cadrul societăţii, fundamentată pe cultul nerecunoscut al puterii, a creat o stare de contraselecţie în cadrul partidelor, care s-a transmis şi către societate prin încrengăturile dintre societatea politică şi cea civilă. De aici e doar un pas către amoralitate faţă de realităţile societăţii.

Revenirea la valorile politice clasice

Caracterul de tranziţie al epocii pe care o trăim, care ne duce în continuare dincolo de termenul prevăzut de Brucan, agravează şi mai mult situaţia actuală, mai sus prezentată, a partidelor din România. Lipsa unor criterii şi categorii etice care să funcţioneze în România, inclusiv în domeniul politic, ne lipseşte de ultima şansă care ar putea duce efectiv la o reformă a vieţii politice. Sîntem martori la nerespectarea unor categorii morale clasice, la refuzul de a le aplica ţinînd cont, de astă dată, foarte serios de tradiţiile unor democraţii avansate. Fără doar şi poate că există probleme cu o serie de parlamentari, dar nu cu întreg Parlamentul; sînt probleme cu o serie de politicieni, dar dincolo de errare humanum est, totul îşi trage esenţa de la origini, adică de la partide. Căci ele şi-au ales parlamentarii, ele stabilesc regulile de joc. Dacă ele nu vor sau nu reuşesc să se reformeze şi să impună o grilă etică şi de comportament politic care să se ghideze după tradiţiile şi categoriile ideologice şi morale asumate pe făgaşul normelor politice europene şi nu est-europene, nimic nu se va schimba în ţară, nici starea economică generală (ieşirea din ciză), nici nu se va ajunge la modernizarea efectivă a ţării. Doar renunţînd la tradiţia puterii moştenită din trecut, inclusiv din comunism, va avea şanse România să-şi dovedească potenţialul, vitalitatea şi capacitatea de modernizare. Numai prin revenirea la tradiţiile şi valorile politice clasice, inclusiv ale unor partide istorice româneşti, prin confruntarea cu analiza situaţiei reale şi de fapt a României şi prin luarea măsurilor ce se impun din această situaţie, punînd la o parte goana după putere şi orientarea după categoriile clasice morale, România va avea şansa de a ieşi din impas, revenind la făgaşul ei istoric, chiar şi nou, la o adică.

Károly Vekov este conferenţiar la Facultatea de Istorie şi Filozofie, Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj.

Gabriel Liiceanu sedus de Isus jpeg
Gabriel Liiceanu sedus de Isus
Cel care crede în Dumnezeu nu este neapărat mai bun decît fratele său fără credință.
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală jpeg
Ritualul senescenţei – reguli pentru îmbătrînirea fizică, sufletească şi intelectuală
În privinţa scrisului, nu uitaţi: după 69 de ani vine neîndoios vremea să concepem romane cu cheie în stilul lui Dan Brown, ca să ne dăm singuri fiori – oricum nu ni-i mai dă nimeni altcineva.
De Ziua Armatei… despre militarul român jpeg
De Ziua Armatei… despre militarul român
Pe 25 octombrie 1996, fiind anul I la Academia Tehnică Militară, am depus jurămîntul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă „patriei mele, România“, să-mi apăr ţara „chiar cu preţul vieţii“ şi mai juram să respect „legile ţării şi regulamentele militare“. Şi parcă, la final, nu mai sînt chiar sigur, Îl invocam pe eternul bunul Dumnezeu, rugîndu-l „aşa să-mi ajute“.
De ce mă întorc acasă jpeg
De ce mă întorc acasă
Sînt de un an în Irlanda şi abia aştept să revin acasă, în România. Unii – puţini – mă înţeleg, majoritatea nu. E dificil de explicat de ce, dar nu imposibil. Mai greu e de asimilat aşa ceva, în special dacă ai o structură interioară „croită“ altfel decît a mea şi a celor – puţini – asemenea mie.
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER jpeg
O călătorie în jurul teatrului – interviu cu regizorul Alexander HAUSVATER
Dincolo de luminile scenei se află un personaj nevăzut, cunoscut cel mai adesea din scrierile cercetătorilor şi postum. Spectacolele pe care le-a montat îi poartă un timp numele şi amprenta inconfundabilă, i se dedică studii şi biografii, criticii încearcă să descifreze un mesaj după percepţia fiecăruia.
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir jpeg
Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir
Nu cred că este o noutate pentru nimeni faptul că sistemul de învăţămînt românesc traversează o perioadă de criză identitară fără precedent. Cauzele acesteia trebuie căutate nu doar în ograda statului, ci şi în cea a beneficiarilor.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (III)
Este necesară revizuirea urgentă a legii şi îmbunătăţirea ei prin nişte modificări de substanţă. În primul rînd, cred că timbrul cultural ar trebui să fie colectat atît de uniunile de creaţie cît şi de AFCN, CNDB şi alte organizaţii/instituţii de interes naţional.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (II)
Continuăm ancheta pe tema proiectului legislativ cu privire la timbrul literar. Astăzi vă prezentăm punctul de vedere al „taxaţilor“, al celor care percep şi apoi virează contravaloarea timbrului cultural către uniunile de creaţie. I-am întrebat care sînt obiecţiile lor legate de lege.
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I) jpeg
Cultura, o dezbatere pe fonduri (I)
Timbrul cultural provoacă polemici aprinse despre rostul acestei taxe şi, mai ales, despre cum se va aplica. Dilema veche vă propune o dezbatere pe tema acestei legi. În acest număr, am lansat aceleaşi trei întrebări unor reprezentanţi ai uniunilor de creaţie care beneficiază de fondurile provenind din timbrul cultural.
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români jpeg
Despre „mîndria de a fi român“ sau despre criza de identitate la români
Vorbind despre cultul identităţii noastre, Julia Kristeva ne atenţiona că sîntem pe un drum greşit, pentru că identitatea nu este un cult, ci o căutare continuă, susţinută de totalitatea întrebărilor pe care ni le punem despre cine sîntem.
Revenirea Rusiei la vechiul tipar png
Filozofii regi vs filozofii preşedinţi
Regii de azi sînt educaţi să fie oameni obişnuiţi, în concordanţă cu rolul lor diminuat în viaţa naţiunii. Dar, pentru a nu se scufunda într-o permanentă mediocritate, ţările democratice au nevoie de simboluri ale excelenţei.
O viziune greşită asupra preşedintelui jpeg
O viziune greşită asupra preşedintelui
S-au adunat cîţiva ani de cînd trăiesc în Austria şi încă nu ştiu cum arată preşedintele acestei ţări. N-am televizor, ce-i drept, dar nici în România n-aveam şi asta nu mi-a protejat cortexul de contaminarea imagistică cu figurile politice importante ale ţării. În Austria, preşedintele apare pe sticlă de Crăciun, de Ziua Naţională şi la cîteva rare ocazii cînd mai mustrează derapajele grupurilor cu ambiţii de extremă dreapta.
Reconsiderarea omului stăpînitor jpeg
A alege moartea
Gillian Bennett ştia de trei ani că suferă de demenţă. În august, demenţa progresase pînă în punctul în care, după cum a spus-o chiar ea: „Aproape că m-am pierdut pe mine. Vreau să scap înainte de ziua în care nu-mi voi mai putea evalua situaţia sau face ceva ca să-mi pun capăt zilelor.“
Uşurătatea de a fi prost în România jpeg
Uşurătatea de a fi prost în România
Rareori mai întîlneşti oameni care să se surprindă în vecinătatea prostiei şi să caute a se distanţa de ea. Dar nu fiindcă s-ar fi deşteptat miraculos peste noapte, ci din pricină că au ajuns să vadă în ea un companion atît de plăcut, încît, în loc a o ascunde ruşinaţi, preferă să se afişeze împreună ca un cuplu de succes.
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“ jpeg
Presa locală, între embargoul informatic şi cel economic, „parţial liberă“
Cînd nu se vorbeşte despre ea, presa locală supravieţuieşte făcînd slalom printre probleme financiare, presiuni politice, iar uneori se confruntă şi cu lipsa de pregătire a celor care scriu la gazete sau fac emisiuni la televizor. Cu alte cuvinte, cam aceleaşi probleme pe care le are şi presa centrală.
Cui îi (mai) e frică de LGBT? jpeg
Cui îi (mai) e frică de LGBT?
Îmi amintesc şi acum ziua cînd am văzut întîia dată doi bărbaţi ţinîndu-se de mînă pe stradă. Se întîmpla în Berlin, prin 2008. Totuşi, era ceva uimitor în felul în care îşi asumau gestul de tandreţe. Şi chiar mai şocant era că dragostea lor nu stîrnea nici o mirare, nici o ameninţare în preajmă...
Oligarhizarea universităţilor jpeg
Oligarhizarea universităţilor
Una dintre marile minciuni pe care o repetă mereu cei care ne conduc se referă la pretinsa apartenenţă la valorile democratice. Nu sînt democraţi şi nu au nimic în comun cu lumea democratică. Se vede asta cel mai bine din lipsa lor de respect faţă de lege şi normă în general.
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică png
Eoierparlamentarul în lumea diplomatică
Deşi e-n puşcărie, celebrul euroiparlamentar se lăfăie constant în pagini de reviste serioase, pretins serioase sau vădit neserioase. Recent, a ajuns şi-n Le monde diplomatique. Numărul din iunie al cunoscutei publicaţii se ocupă şi de subiectul de pe prima pagină a planetei, le grand marché fotbalistique.
Ne relaxăm moral jpeg
Ne relaxăm moral
S-ar putea ca expresia „ne relaxăm moral“ să vi se pară stranie. E posibil ca ea chiar să fie stranie, dacă luăm în calcul faptul că dezbaterea etică, dezbaterea în jurul unor teme de morală, dezbaterea serioasă şi bazată pe argumente, lipseşte aproape cu desăvîrşire din spaţiul românesc.
Conspiraţia transparenţei jpeg
Conspiraţia transparenţei
Unul dintre cele mai îngrijorătoare efecte ale crizei financiare actuale a fost prăbuşirea nivelului de încredere în politicieni şi în instituţiile democratice. Într-adevăr, în 2012, studiul „Trust Barometer“ („Barometrul încrederii“), realizat de firma globală de relaţii publice Edelman, a indicat cel mai mare declin dintotdeauna, cînd vine vorba despre guverne.
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor! jpeg
O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor!
Au existat momente în ultima vreme cînd gîndeam că nu este posibil ca lucrurile să rămînă aşa strîmbe cum au ajuns. Ceva trebuia să se întîmple! Au existat momente, şi nu puţine, cînd raza de speranţă mi-era adusă nu de întrevederea vreunei vizibile ameliorări a situaţiei, ci de certitudinea, la momentul respectiv, că „am ajuns la fundul sacului“.
Se caută o strategie politică jpeg
Se caută o strategie politică
Nu trebuie să fi citit multe cărţi ca să cunoşti conceptele de bază pe care ar trebui să le conţină o strategie politică. Este de ajuns să cauţi pe Google „citate politice pline de cinism“, de exemplu, şi vei găsi o mulţime. Iată unul pe care îl consider potrivit în cazul de faţă: „În politică, doamnă, este nevoie de două lucruri: de prieteni, dar, mai presus de orice, de un duşman“.
Goe în veacul XXI jpeg
Goe în veacul XXI
De la o vreme, întîlnirile potatorice, chiolhanurile de tot soiul, bacanalele chiar sînt confiscate – năucitor – de o droaie de pici. Timizi şi bombănitori la început, lăsaţi, la scurt timp, de capul lor, micuţii aglutinează eficace şi devin aversă, invazie, diluviu.
Noua marfă de lux: securitatea personală jpeg
Noua marfă de lux: securitatea personală
Cînd dau lovituri, delincvenţii obişnuiţi respectă trei principii, şi anume, să nu depună un efort prea mare, să evite riscul de a fi prinşi şi să obţină un beneficiu imediat. Ei ştiu că cel mai profitabil este să spargi locuinţa unei persoane înstărite, dar, urmare a „feudalizării“, riscul creşte, şi ei procedează altfel. Se duc în cartierele sărace şi cu puţini poliţişti, sparg mai multe case, de unde fură valori modeste, dar, în final, beneficiile sînt comparabile cu cele obişnuite dacă

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.