Zi de zi asistăm cu uluire la „evenimente“, evenimente care surprind, în primul rînd, prin inconsecvenţa protagoniştilor, inconsecvenţa argumentării şi, în consecinţă, neloialitatea participanţilor din viaţa politică faţă de sarcinile pe care şi le-au asumat, uneori chiar faţă de partidul din care fac parte. Ceea ce surprinde este elementul versatil, mişcările browniene uneori incalculabile din viaţa politică, variabile mai cu seamă în urma alegerilor, fie prezidenţiale, fie generale, fie din cadrul unor partide. Ceea ce se poate observa este nu numai o neloialitate personală, uneori chiar de grup, dar totodată o instabilitate ideologică atît a unor partide politice, cît mai ales a unora dintre membrii acestora. Aceste evenimente ne duc cu gîndul nu numai la efectele nefaste şi neaşteptate ale sistemului de vot zis uninominal, nemodelat în prealabil de specialiştii partidelor şi care a îngroşat artificial rîndul eligibililor, uneori scoşi din mînecă, din eşantionul doi sau trei, şi insuficient verificaţi. Din contră, dincolo de elementele locale specifice şi subiective, mişcarea browniană incalculabilă deja invocată a personajelor vieţii politice româneşti a dus la apariţia unor aşa-zişi politicieni de partid, care au dat chix într-un interval neaşteptat de scurt, odată cu seismele din cadrul partidelor. Vina a fost şi a lor, dar mai cu seamă a partidelor.

Caracterul oligarchic al partidelor româneşti

Dincolo însă de aspectele ce ţin de persoane, de mobilitatea lor politică circumscrisă de labilitatea lor, determinată nu numai de factori de orgoliu, dar mai ales de considerente în esenţă economico-financiare sau de carierism, reţine atenţia şi incoerenţa cauzelor invocate la care recurg aceste personaje din viaţa politică. Fenomen care dincolo de consistenţa argumentării ne duce cu gîndul, dacă se mai poate vorbi de aşa ceva după 20 de ani de la evenimentele din 1989, la consistenţa şi stabilitatea intrinsecă a structurilor de partid din România.

Fără a ne ancora în consecinţele nefaste ale aplicării neverificate a legii electorale pentru toate partidele, fapt care ar impune de pe acum, şi nu în ultima clipă, modificarea ei, am dori să atragem atenţia asupra unui aspect ce ţine eminamente de bucătăria partidelor şi care duce la esenţa fenomenelor politice contemporane. Este vorba de modul cum au fost desemnaţi viitorii protagonişti ai vieţii politice de către partide (sau cel puţin majoritatea lor). Este vorba de sistemul ce rezultă din caracterul oligarhic al majorităţii partidelor din România. Nu caracterul deranjant al termenului este cel care impietează în primul rînd, ci realitatea pe care o reflectă. Căci sistemul este unul moştenit, un dirijism ierarhic, neargumentat, impus „cu forţa“, care emană de fapt de la o mînă de oameni care decid mişcările partidului. Nu dorim să analizăm şi să mai dovedim urmările nefaste ale acestui caracter oligarhic, care poate fi demonstrat uşor şi cu foarte multe exemple. Găştile alese şi cele rămase pe dinafară vorbesc de la sine, inclusiv plecările din partide, dintr-o tabără în alta, mai ales după alegeri. O mînă de oameni, invocînd şi repetînd la nesfîrşit cuvîntul de vrajă „democraţie“, decid şi aleg, prin mecanisme bine puse la punct, ortaci, supuşi, marionete, care să le asigure puterea şi pentru ziua de mîine. Dacă ar fi vorba despre o elită bine specializată, poate n-am zice nimic. Dar, de fapt, este vorba, de cele mai multe ori de o adunătură de aceeaşi teapă, gata să execute ce i se comandă (ce i se insuflă), căci altfel... rămîne pe dinafară, amatoare de tot ceea ce poate oferi puterea, chiar şi din opoziţie (poziţie politică şi socială, anumite avantaje băneşti, dar mai ales spaţiu de mişcare şi influenţare).

De unde acest sistem dirijist? Să nu vă vină să credeţi! Îl avem moştenire de la tovarăşii de dinainte de ’89. În vestitul partid se alegeau oameni pe sprînceană, pe baza unor criterii ce ţineau cont permanent de raporturile de forţă şi de luptele interne ce se purtau veşnic între cadrele de nădejde. Incapacitatea de a rezolva problemele efectiv şi dorinţa de a păstra măcar aparenţele (economice, sociale, politice şi chiar culturale) au dus la o luptă acerbă, care dorea să ţină sub control acele aparenţe repetate demagogic la nesfîrşit de către propaganda de partid. Şi au reuşit decenii de-a rîndul, perfecţionînd metodele de păstrare ale puterii şi ale aparenţelor. Căci puterea erau totul. Pentru asta erau în stare să se sacrifice tovarăşii între ei, după cum îi sacrificau şi mai vîrtos pe cei care se găseau pe dinafară, dar realizau sau chiar atrăgeau atenţia asupra a ceea ce se petrecea în sistem. Calităţile fundamentale nu erau priceperea, profesionalismul şi nici măcar loialitatea, ci fidelitatea. Mai mult chiar, aceşti ahtiaţi ai puterii de o aroganţă crasă manifestau un dezinteres total faţă de situaţia tot mai grea a majorităţii societăţii şi încercau să o escamoteze şi să distragă atenţia de la ea printr-o demagogie zilnică.

Un singur scop: obţinerea puterii

Această moştenire n-am lăsat-o în urma noastră. Nici n-aveam cum, căci tot tovarăşii au clădit societatea nouă de după „Revoluţie“, după cum au vrut (şi cu aprobarea celor care ne-au monitorizat). Se pot urmări pas cu pas evenimentele politice, spre a surprinde justeţea observaţiei noastre. Inclusiv marea realizare a pluripartitismului românesc, cu cele 218 partide ale sale, a servit la obţinerea şi păstrarea puterii de către aceiaşi. Ar fi interesantă o analiză a conducerii originare şi de mai tîrziu a acestor partide şi a apartenenţei lor politice sau instituţionale de bază sau iniţiale (chiar de dinainte de decembrie 1989). S-ar demonstra că aceeaşi gaşcă, doar aparent mai numeroasă, a pus mîna pe acele partide şi pe conducerea lor. Chiar şi partidele istorice erau sau au ajuns curînd sub control, esenţial fiind să nu facă ceva neaşteptat şi de nereparat. Într-un timp relativ scurt, partidele politice au ajuns să fie cît de cît sub control sau într-o stare de bulversare şi de lupte intrinsece suficient de puternice spre a nu periclita interesele celor care deţineau puterea. Reflexele de odinioară au continuat să funcţioneze şi după 1989. Mai mult chiar, mrejele puterii de odinioară, bine experimentate, i-au cuprins chiar şi pe cei neavizaţi. Puterea oferea un statut politic, un statut social şi mai cu seamă oferte economice. La toate acestea foarte puţini au rezistat – dintre cei nou veniţi, căci cei vechi aveau deja reflexele formate. Puterea politică şi tot ceea ce însemna ea în România din ultimii 20 de ani reprezentau ţelul suprem spre care tindeau cei ce ştiau ce le poate ea oferi. Poziţionarea şi lupta cînd mocnită, cînd în văzul lumii din partide a însemnat totul, iar ideologia a ajuns într-un plan secund, dacă nu şi mai departe. Astfel s-au conturat grupări purtînd pancarte şi etichete care mai de care mai pompoase, legitimizatoare, dar în spatele cărora lucra un singur scop: obţinerea şi păstrarea puterii. Totul a fost subordonat acestui scop, interesele de partid, interesele ţării, considerentele morale etc.

Cei 20 de ani care au trecut au însemnat doar o permanentă poziţionare, nu în funcţie de starea ţării, nici chiar a partidului, ci în primul rînd o poziţionare în funcţie de raporturile de forţă din interiorul partidului în cauză. Şi arareori şi în funcţie de raporturile politice mai generale ale ţării. Moştenirea de dinainte de ’89 a exclus orice cristalizare ideologică esenţială din cadrul partidelor. S-au pierdut în bună parte şi temeiurile ideologice afişate iniţial. De aici s-a ajuns la relativizarea aspectelor ideologice, inclusiv a categoriilor/conceptelor politice clasice, cum ar fi „dreapta“ sau „stînga“ şi tot ceea ce derivă din acestea, cum ar fi bunele maniere „politice“ în uzanţă în statele din Vest. Din această cauză nu se pot regăsi trăsăturile politice clasice în măsurile luate şi preconizate de partidele din România. Căci aceste partide, poate cu excepţia respectabilă a liberalilor din zilele noastre, au rămas în aceeaşi barcă, vîslind către putere, şi nu către o fundamentare şi clarificare ideologică.

Ierarhia artificială din cadrul societăţii, fundamentată pe cultul nerecunoscut al puterii, a creat o stare de contraselecţie în cadrul partidelor, care s-a transmis şi către societate prin încrengăturile dintre societatea politică şi cea civilă. De aici e doar un pas către amoralitate faţă de realităţile societăţii.

Revenirea la valorile politice clasice

Caracterul de tranziţie al epocii pe care o trăim, care ne duce în continuare dincolo de termenul prevăzut de Brucan, agravează şi mai mult situaţia actuală, mai sus prezentată, a partidelor din România. Lipsa unor criterii şi categorii etice care să funcţioneze în România, inclusiv în domeniul politic, ne lipseşte de ultima şansă care ar putea duce efectiv la o reformă a vieţii politice. Sîntem martori la nerespectarea unor categorii morale clasice, la refuzul de a le aplica ţinînd cont, de astă dată, foarte serios de tradiţiile unor democraţii avansate. Fără doar şi poate că există probleme cu o serie de parlamentari, dar nu cu întreg Parlamentul; sînt probleme cu o serie de politicieni, dar dincolo de errare humanum est, totul îşi trage esenţa de la origini, adică de la partide. Căci ele şi-au ales parlamentarii, ele stabilesc regulile de joc. Dacă ele nu vor sau nu reuşesc să se reformeze şi să impună o grilă etică şi de comportament politic care să se ghideze după tradiţiile şi categoriile ideologice şi morale asumate pe făgaşul normelor politice europene şi nu est-europene, nimic nu se va schimba în ţară, nici starea economică generală (ieşirea din ciză), nici nu se va ajunge la modernizarea efectivă a ţării. Doar renunţînd la tradiţia puterii moştenită din trecut, inclusiv din comunism, va avea şanse România să-şi dovedească potenţialul, vitalitatea şi capacitatea de modernizare. Numai prin revenirea la tradiţiile şi valorile politice clasice, inclusiv ale unor partide istorice româneşti, prin confruntarea cu analiza situaţiei reale şi de fapt a României şi prin luarea măsurilor ce se impun din această situaţie, punînd la o parte goana după putere şi orientarea după categoriile clasice morale, România va avea şansa de a ieşi din impas, revenind la făgaşul ei istoric, chiar şi nou, la o adică.

Károly Vekov este conferenţiar la Facultatea de Istorie şi Filozofie, Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj.