pentru Samy Briss, prietenul meu 

Există actualizări, îndeosebi la operă, unde – strategie evidentă! – se procedează la o operație de chirurgie estetică pentru a „reîntineri“ un text bătrîn, cunoscut și îndelung frecventat. În asemenea cazuri, ceea ce deranjează e caracterul aleatoriu al opțiunii și totodată evidența sa deliberată, explicită, programatică. Există însă și actualizări pertinente, propice unei percepții actuale grație deplasării textului în timp și spațiu. Atunci, prezentul intră într un dialog dialectic cu trecutul, iar scena ajunge la altoirea lor oferind publicului satisfacția de a percepe – fără amputări excesive, nici recuperări abuzive – ambii termeni. Sacrificarea unuia sau altuia nu poate produce decît frustrare sau decepție. Cîteva dintre marile reușite ale scenei contemporane au propus, dimpotrivă, adevărate alianțe „impure“ care tocmai de aceea captivează: noi sîntem făcuți din clipa de azi și din amintirea de ieri. E ceea ce teatrul ne oferă în momentele sale de grație. O asociere a prezentului ai cărui martori sîntem cu memoria ai cărei moștenitori sîntem.

Neguțătorul din Veneția de William Shakespeare l-am văzut prima oară în anii ’90 cînd, la Paris, Ștefan Iordache, acompaniat de Alexa Visarion, recita monologurile regilor shakespearieni la Teatrul Odéon, iar eu îl abandonam în seara finală pentru a mă duce la spectacolul semnat de Heiner Müller care-l plasa pe Shylock, evreul sfîșiat, în contextul capitalist al Deutsche Bank, noua putere întronizată după căderea comunismului. Actualizare violentă, dar de o forță devastatoare: lupta religioasă devenea aici o luptă financiară. Interpretul „neguțătorului“ era Gert Voss, un mit al scenei germane. Un erou! Mai tîrziu, Peter Sellars, într-o versiune memorabilă, a operat o altă „conversiune“ făcînd din protagonistul semit un capitalist negru: de astă dată conflictul devenea rasial. Și răspundea în mod explicit tensiunilor americane actuale. Alte spectacole au insistat pe „integrarea“ diferenței evreiești ca o formă de apărare, ca o asumare a condiției de exclus a lui Shylock, redus la un ansamblu de stigmate stereotipe: în spectacolul lui Bernard Sobel de la Paris, el își punea o mască de evreu cu „nas coroiat“, în acela al lui Andrei Șerban de la Comedia Franceză își asuma tragic condiția, iar în versiunea lui Ilan Ronen, de la Teatrul Habimah din Tel Aviv, pleca pe drumul exilului ca un „evreu rătăcitor“ al timpurilor moderne. Teatrul modern seduce prin relația constant revizuită între „același“ text și „diferența“ spectacolelor. E ceea ce am resimțit și la Cluj cînd asistam la Neguțătorul… în versiunea lui Gábor Tompa și Dragoș Buhagiar, cu Bogdan Zsolt în rolul protagonistului. O nouă ipoteză, puternică și legitimă. Un Shylock plasat în templul finanței, Wall Street!

Shakespeare își scrie textul, considerat multă vreme un text antisemit, pentru a prezenta durerea disputelor între două grupuri antagonice, al căror conflict ireductibil este exacerbat de „tîrgul“ între Shylock, bancherul evreu, și Antonio, neguțătorul venețian: tîrg de viață și moarte, căci prețul datoriei contractate e o bucată de carne din jurul inimii. Printr o strategie juridică, evreul va pierde procesul, dar va fi totodată despuiat de bunurile sale și mazilit din orașul „antisemit“. Înfrîngere totală!

Spectacolul lui Tompa debutează printr-o serie de cîntece evreiești tradiționale: descoperim astfel o lume plasată sub semnul unei identități spirituale pe deplin asumate. Lume arhaică, concentrată asupra ei însăși, dar căreia apoi, brusc, i se substituie cea tehnologică și glacială a Wall Street-ului. Acolo se fac tranzacțiile actuale fără a se abandona vechile opoziții de confesiune: spectacolul o amintește constant. Shylock, ca un Soros modern – nu e oare și el, azi, denunțat de Orbán ca „evreu“ detestabil? –, domină regatul implacabil al finanței în timp ce Antonio e stăpîn al marilor imprevizibile. El apare ca un personaj frivol și seducător, un „melancolic“ asumat – acesta-i „rolul“ său –, afirmă Antonio însuși, în timp de Shylock se consacră afacerilor și Jessicăi, singurul partener de viață… două lumi ireconciliabile!

Gábor Tompa și András Visky, dramaturgul său, au optat, cu justețe, pentru prezervarea textului cu valorile sale originare, refuzînd modernizarea lui, cu -mici excepții privind sumele de bani și moneda utilizată: dolarii. Astfel, cuvintele lui Shakespeare își păstrează forța intactă, materie poetică neafectată de „actualizarea“ contextului. Și astfel cuvintele, ca un ecou greu de sens, vin de altundeva, dintr-un alt timp, iar decorul – dintr-un prezent explicit, cu pereți transparenți și ascensoare ce ritmează aparițiile personajelor, acordîndu-le adesea și o dimensiune simbolică. Ascensorul, dincolo de mobilitate, capătă și sensul unui deus ex machina modern.

Spectacolul e, în mod explicit, o me-di-tație despre dragoste. Dragostea în variantele ei multiple și diverse, dar de fiecare dată profund sincere, dăruire de sine fără precauții, nici subterfugii. Aici Antonio și Bassanio, prietenul său, se iubesc în mod explicit, dar fără ca relația lor să afișeze o dimensiune homosexuală flagrant agresivă… afectivitatea rămîne dimensiunea prioritară. Apoi Bassanio va rezolva enigmele impuse de tatăl Portiei și, după scene erotice toride, va izbuti să o ia de soție, mariaj ce va produce o nebănuită tristețe. Căci dacă Portia, geniu juridic, îl va salva pe Antonio, prietenul amenințat de Shylock, va descoperi totodată relația ce-i leagă pe amanții care își manifestă explicit pasiunea ce-i animă. Ca judecător abil și subtil, Portia a cîștigat procesul, dar spectacolul ne-o arată, pentru o clipă, derutată de revelația iubirii dintre Antonio și Bassanio, pentru ca apoi, în clipa următoare, să se resemneze și să accepte o căsătorie în trei. Și astfel se asumă o iubire „triadică“, iubire intensă în mausoleul sentimentelor, Wall Street…

Shylock e aici un om rănit, care, conform codurilor ce domnesc în lumea afacerilor, exclude orice tranzacție care ar modifica datele contractului inițial – înlocuirea „bucății de carne“ cu o sumă de bani supraevaluată –, căci el vrea să-și răscumpere suferința, vrea să-i fie plătită excluderea, vrea – în spirit nicidecum christic – să se răzbune. Bogdan Zsolt evită orice retorică a urii, căci ea, în spectacol, nu e decît consecința suferinței resimțite de acest Shylock fără dimensiune de „protagonist“: el pare a fi un personaj al lui Kafka, dar nu supus, ci „nesupus“. Un K… diferit, un K… războinic și învins. Suferința îi va fi extremă după eșecul justiției traficate de Portia, iar Shylock va suporta atacurile fizice, degradante, ale acestor prieteni mediocri reuniți în jurul lui Antonio. Cît de mult l-am iubit atunci! Mai ales cînd, în urma conflictului, el, care s-a prezentat la proces cu capul acoperit de o pălărie neagră, își va pierde kipa și, regăsind-o, călcată în picioare, și-o va pune pe față, o secundă, ca pe o mască. Masca evreului martir. La capătul acestui proces infamant, Shylock apare o ultimă dată în ascensorul imobilizat asemeni unui personaj nocturn și atotputernic, care apoi va cădea vertiginos pentru a dispărea printre noi, spectatorii, care am asistat la distrugerea lui. Martori vinovați!

Pe scenă, în întunericul sălii unde Jessica, fiica lui Shylock care l-a părăsit, e părăsită la rîndul ei, apar lumînări ca într-un vechi ritual evreiesc și spectacolul reface astfel legătura cu începutul: Wall Street-ul e o paranteză și ceea ce contează e această revenire ultimă la identitatea originară. La Peter Sellars se aprindeau stele pe cer, aici se aprind candele. Însingurări mitologice.

Dacă Neguțătorul… a fost repudiată ca piesă antisemită, spectacolul lui Gábor Tompa acuză, explicit, antisemitismul. Cîtă suferință, cîtă complexitate în acest spectacol unde textul e „actualizat“, reușind astfel să deplaseze accentul de la oroarea antisemită la repudierea antisemitismului! Vinovații nu mai sînt aceiași, iar noi resimțim impactul dramatic al acestei mutații. De aceea, poate, cînd Bogdan Zsolt a trecut pe lîngă mine, în sală, soarta lui Shylock m-a tulburat pînă la lacrimi. Și mi-am amintit de Samy Briss, la Iași, în anii ’40. 

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Scena lumii, anii Dilemei (Editura Polirom, 2017) și Ușa, o geografie intimă (Editura Nemira, 2017).

Foto: Mihaela Marin